Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Flatulenţa socială de Sorin Lavric

Cuvîntul "flatulenţă" nu trebuie să ne sperie, cu atît mai puţin să ne indigneze. Chiar dacă înţelesul lui descinde din fiziologia aparatului digestiv, unde înseamnă chiar actul firesc de eliminare a gazelor digestive, el poate deopotrivă să numească, prin încărcare metaforică, o formă antisocială de comportament uman: atitudinea eminamente toxică de agresare a persoanelor din preajmă. Ceea ce este straniu este că agresarea nu se face prin forţă, ci printr-un repertoriu impresionant de gesturi aparent inofensive, toate culminînd cu iritarea oamenilor din jur. La asta se adaugă amănuntul stupefiant că, cel mai adesea, protagonistul nu este conştient de efectul devastator al gesturilor sale. Se poartă stînjenitor şi insuportabil, şi totuşi nu-şi dă seama.
Şi astfel, aşa cum un nesimţit uită că flatulenţa este un act al singurătăţii pe care nu are voie să-l săvîrşească niciodată în societate, tot aşa flatulentul din cea de-a doua categorie, cea a intoxicării psihice, ignoră înrîurirea fetidă pe care o poate avea asupra anturajului. El strică aerul cu aceeeaşi uşurinţă cu care o face şi cel din prima categorie, cu deosebirea că acum nu de vînturi propriu-zise e vorba, ci de lipsa îngrijorătoare a unei aptitudini elementare: inteligenţa socială. Despre aceşti stricători de aer psihologic este vorba în cartea lui Karl Albrecht, unul din autorii cei mai prizaţi ai momentului în materie de psihologie a mediului de afaceri.
Dacă ni s-ar cere să definim în genere inteligenţa, ne vom poticni destul de repede, şi asta pentru că nu ştim cu adevărat ce este inteligenţa. Bănuim că trebuie să fie o facultate aparte pe care o întîlnim cu precădere la homo sapiens, altminteri nu am spune că tocmai inteligenţa ne distinge în chip răspicat de restul fiinţelor. Deci suntem oameni pentru că, avînd mai multă inteligenţă decît animalele, le-am întrecut în competiţia vieţii. Şi cum rivalii de care ne-am mai putea teme au încetat să mai existe, singurii adversari de a căror existenţă încă ne mai împiedicăm suntem noi înşine. Ceea ce înseamnă că substratul inteligenţei este agresivitatea, creierul omului fiind forma cea mai rafinată de agresivitate la care viaţa a putut ajunge de-a lungul evoluţiei sale.
Rafinamentul acesta poate fi atît de subtil încît inteligenţa noastră, din nevoia de a se alege cu cît mai multe foloase de pe urma unei situaţii date, poate mima lipsa agresivităţii, lepădîndu-se de alura beligerantă şi dînd naştere unui simţ uman de un fel cu totul straniu, şi anume simţul social. Acestui simţ social îi mai putem spune şi inteligenţă socială. Ca să înţelegem ce este ea, cel mai la îndemînă este să începem cu ce nu este ea. În primul rînd, nu este acea inteligenţă abstractă în a cărei exersare se întrec geniile şi intelectualii. Nimic din uşurinţa operaţională cu care poţi manevra concepte abstracte sau formule matematice nu este de găsit în ea. Poţi avea o perspicacitate teoretică strălucitoare şi în acelaşi timp poţi să nu depăşeşti pragul deplorabil al unui handicapat social.
Un astfel de nefericit este incapabil să facă un lucru pentru care nu e nevoie de cine ştie ce inteligenţă: să întreţină nişte relaţii fireşti cu oamenii din preajmă. El este precum o fiinţă antedeluviană care, silită să-şi schimbe brusc mediul în care s-a obişnuit să trăiască, clachează deprimant în cursa vieţii. Obişnuit să trăiască în universul interior al fanteziei proprii, el îşi doreşte viaţa de dinaine de potop, adică exerciţiul apolinic al gîndirii solitare, şi cînd acolo se pomeneşte în plin potop, în şirul imprevizibil de împrejurări ce ne alcătuiesc viaţa, şi astfel se duce la fund din neputinţa de a se păstra pe linia de plutire socială; asta dacă nu capătă de-a dreptul un comportament antisocial a cărui nocivitate poate fi sporită de inteligenţa teoretică pe care o are. Se întîmplă aşadar ca în vorba "unde e multă minte e şi multă prostie" sau ca în versul lui Macedonski din "Noapte de ianuarie": "Graşi, pedanţi, burduf de carte şi de-nvăţătură goi". Pedantul a cărui minte e ticsită de cunoştinţe livreşti pierde examenul vieţii închipuindu-şi că succesul în relaţiile cu semenii depinde de acelaşi tip de isteţime pe care o stăpîneşte atît de bine în singurătate: deşteptăciune măsurată prin IQ şi examinată prin toată gama imaginabilă de teste de inteligenţă.
În al doilea rînd, inteligenţa socială nu e una emoţională. Nu e vorba aşadar de cît de bine ştii să te foloseşti de propriile emoţii, modulîndu-le şi preschimbîndu-le în resorturi interioare menite a-ţi asigura un tonus de supravieţuitor, cum nu e vorba nici de arta de a-ţi transforma tensiunile psihice în mijloace estetice de încîntare a celor din jur, ci e vorba ceva mult mai simplu: de putinţa de a te înţelege bine cu fiinţele cu care s-a întîmplat să fii contemporan. Emoţia nu e o condiţie a împlinirii sociale, dimpotrivă, cel mai adesea ea poate fi o piedică. Poţi fi neîntrecut în arta de a-ţi distila sentimentele, trăindu-le nuanţă cu nuanţă şi despicîndu-le fir cu fir, şi totodată poţi să oferi surpriza ca, ajuns în faţa unui om, să dovedeşti lipsa de fler a unui om complet incult sufleteşte. Cu emoţiile nu te porţi cum te poţi cu semenii, ceea ce înseamnă că a mistui sentimente nu e totuna cu a manevra oameni.
Dar dacă nici cu abstracţiuni şi nici cu emoţii nu avem de-a face în cazul inteligenţei sociale, atunci despre ce vorbim de fapt? Ce poate să rămînă din psihicul unui om dacă dăm la o parte îndemînarea teoretică şi subtilitatea sentimentală? Karl Albrecht enumeră cinci trăsături pe care le consideră definitorii în formarea inteligenţei sociale: simţul situaţiei, prezenţa, autenticitatea, claritatea şi empatia.
Simţul situaţiei nu spune decît că orice om, de îndată ce se află într-un anturaj, caută să-şi plieze atitudinea pe climatul psihologic ce domneşte în interiorul grupului. E ca atunci cînd, intuind apele afective în care se scaldă o mînă de oameni, te străduieşti să nu deteriorezi atmosfera, încercînd chiar să-i faci pe interlocutori să se simtă bine în prezenţa ta.
Un om fără simţul situaţiei ar proceda de-a-ndoaselea: ar tulbura spiritele şi ar jigni orgoliile, şi asta fără ca măcar să intuiască cît de dăunătoare îi poate fi prezenţa. Un astfel de om se numără printre acei nefericiţi a căror companie nu e dorită de nimeni. În jurul lui se face gol, iar el nu numai că nu înţelege despre ce este vorba, dar chiar e înclinat să pună boicotul la care este supus pe seama răutăţii celorlaţi. Făcînd parte din acei stricători de aer a căror flatulenţă psihică încreţeşte fiecare frunte şi înveninează fiecare anturaj, comportamentul lui e unul toxic. Şi, oricît de directe ar fi semnalele de retragere pe care le primeşte din partea celor care au nenorocul să nimerească în raza lui de acţiune, el continuă netulburat să-şi exercite efectul perturbator. Lipsit de fler şi preocupat excesiv de el însuşi, nu realizează că limita suportabilităţii psihice a fost depăşită. Şi astfel, acolo unde apare, norii surescitării se adună repede peste capetele tuturor.
La polul opus se află cei a căror prezenţă este dorită de toată lumea, descreţitorii de frunţi şi insuflătorii de energie. Magnetismul lor vine tocmai din tonusul contagios cu care pot să le inducă altora stări benefice. Sînt stenici şi încrezători, ajungînd să subjuge oamenii graţie talentului cu care le pot insufla o stare de exuberanţă interioară.
Cît despre celelalte patru trăsături, ele sunt ceea ce înseşi numele lor ne spune că sînt. Prezenţa înseamnă intensitatea cu care un om, aflat printre alţii, atrage de la sine atenţia asupra lui. Şi aşa cum unii sunt condamnaţi să treacă neobservaţi prin viaţă orice ar face, alţii atrag privirile prin simplul fapt că ocupă un spaţiu în mijlocul altora. Autenticitatea e gradul de sinceritate cu care îţi poţi asuma universul interior în ochii altora. Ea nu este recomandabilă decît în măsura în care se potriveşte contextului, altfel sinceritatea poate fi un semn de prostie deprimantă. Claritatea ţine de talentul de a-ţi expune limpede şi concis gîndurile. Foarte mulţi oameni dau greş fiindcă se înconjoară de ambiguitatea fastuoasă a unui limbaj emfatic. Vor să fie profunzi şi nu reuşesc să fie decît plicticoşi şi confuzi. În fine, empatia e ceea ce ştim cu toţii: capacitatea de a intra în rezonanţă sufletească cu omul din faţa ta, punîndu-te în pielea lui şi încercînd, pentru o vreme, să vezi lumea cu ochii lui. Fără empatie, dialogul dintre oameni ar fi un schimb intermitent de monologuri paralele. În fond, iadul este acea formă de convieţuire în care oamenii, comunicînd unii cu alţii, nu se mai pot regăsi în sentimentele celorlalţi. Convieţuire fără compătimire, aceasta e regula infernului.
Karl Albrecht nu e teoretician, ci practician al inteligenţei sociale. El scrie din experienţă, nu din cărţi, ceea ce înseamnă că acoperirea biografică pe care o poate da cunoştinţelor înfăţişate îl scuteşte de bănuiala că ar pune în pagină litera calpă a unei galimatii sterpe. Exemplele la care recurge au acea verosimilitate firească pe care o întîlneşti la evenimentele care s-au petrecut aievea, şi, deşi îi citeşti cartea cu plăcere, nu te poţi împiedica să nu te întrebi de ce, de vreme ce poţi să te descurci în orice împrejurare dacă urmezi întocmai indicaţiile din paginile ei, de ce oamenii care citesc astfel de cărţi nu reuşesc să se descurce în viaţă? Observaţia nu se vrea o maliţie menită a arunca vreo umbră asupra cărţii, ci o nedumerire pornită mai degrabă dintr-o neîncredere personală în efectul pe care îl pot avea cărţile practice asupra vieţii noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara