Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Florin Manolescu şi Florin Manolescu de Luminiţa Marcu


După o relativă absenţă din viaţa culturală românească, profesor de mai mulţi ani la o universitate din Germania, Florin Manolescu revine în forţă cu două cărţi, ambele la Editura Humanitas, ambele obiecte de o rară eleganţă. La prima vedere cărţile sînt cît se poate de diferite, recenzarea lor împreună pare forţată de un singur amănunt: autorul de pe copertă. La o privire mai atentă însă am putea descoperi o adevărată strategie, în spiritul jocului pe care autorul însuşi îl descoperă în cazul lui Caragiale şi conform căruia cariera literară este produsul unui joc de promovare cu mai multe strategii. Într-un astfel de sistem artizanal, publicarea în acelaşi timp a unui studiu critic, Caragiale şi Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii şi a unui volum de povestiri fantastice, Misterul camerei închise nu mai este rezultatul unei mişcări dezordonate şi întîmplătoare, ci un comportament cultural care ia în calcul mai multe variante de succes. Nu spun că aşa stau lucrurile neapărat şi că Florin Manolescu a luat în considerare efectiv variante de succes, dar apariţia simultană a acestor două cărţi poate primi cu uşurinţă o asemenea interpretare şi dacă interpretarea e corectă, atunci nu putem decît să fim fericiţi că în dezordinea actuală din România în care fiecare pare să publice cît mai mult şi cît mai la întîmplare, cineva îşi gîndeşte cu minuţie apariţiile în sistem.
Cele două volume sînt produsul unor preocupări care în sens comun sînt considerate divergente. Caragiale şi Caragiale este un studiu academic, cu tot aerul său de frondă, cu toată discuţia care s-a făcut în jurul lui la apariţie (1983) şi care l-a consacrat ca nonconformist, în răspăr cu interpretarea tradiţională a marelui clasic. După aproape douăzeci de ani vom vedea că mare parte a acestui nonconformism s-a estompat, fără ca prin asta să-şi piardă din savoare, dar devenind totuşi în urma acestei îmblînziri cu atît mai academic. Caragiale şi Caragiale este o carte pe care azi o vor cumpăra mai ales studenţii la Litere, profesorii şi oamenii de cultură. Dimpotrivă, Misterul camerei închise, Nouă povestiri incredibile, vine pe lume cu un titlu care forţează tocmai opusul academismului, care pune o etichetă de neseriozitate, de literatură joasă, subtitlul trimiţînd la Salinger, dar şi la tehnica naivă a autorilor populari de captare a publicului. E o carte care se numeşte ca un policier şi care se propune a fi numai bună de citit în tren, chiar dacă poate într-un Inter-city să spunem, pentru că lipseşte hîrtia proastă şi preţul modic, colecţia Cartea de pe noptieră fiind totuşi o colecţie de lux, menită unei noptiere ceva mai acătări. Oricum, trecînd peste acest amănunt şi închipuindu-ne Misterul camerei închise tipărită pe un pulp iefin şi vîndută de colportori pe la colţurile străzilor, ca romanele populare ale lui N.D. Popescu, ajungem exact la înscenarea jocului dublu: un Florin Manolescu, profesor universitar respectabil şi un Florin Manolescu, autor de Trivialliteratur.
Cartea despre Caragiale venea în 1983 pe un teren explorat, clasicul fusese comentat cu insistenţă în perioada interbelică, după 1950 fiind de asemenea recuperat de critica momentului, chiar dacă mai degrabă fragmentar şi orientat artificial înspre anumite părţi ale operei sale. Ne amintim cu toţii apoi obsedantul subiect de examene Arendaşul român. Între 1974 şi 1988 bibliotecile înregistrează nu mai puţin de 38 de titluri dintre care majoritatea studii exclusiv despre Caragiale. Şi cum sistemul de evidenţă la care am avut acces săptămîna trecută în biblioteca îngheţată a Facultăţii de Litere nu e tocmai infailibil, ne putem închipui că cifra depăşeşte 40. Se scria mult, se scria aplicat şi o discuţie pe marginea receptării lui Caragiale în a doua jumătate a secolului XX ar fi probabil deosebit de interesantă. Titlurile şi autorii sînt cît se poate de diverse, am încercat de pildă să văd ce scria despre Caragiale Mihai Beniuc în 1975, dar cartea nu mai există în depozit.
În acest context de efervescenţă în jurul scriitorului şi în acelaşi timp de oarecare secătuire a posibilităţilor de interpretare (să ne amintim că Mircea Iorgulescu propunea în 1988 tocmai pe fondul acestei epuizări un eseu cu totul liber şi capricios despre lumea lui Caragiale), Florin Manolescu vine nu doar cu o interpretare nouă, dar cu una revoluţionară şi în anumite privinţe subversivă politic. Chiar dacă totul se întîmplă la nivelul eterat al reconsiderărilor academice, un strop de venin la adresa sistemului închis, în care numai de jocuri şi strategii nu era bine să vorbeşti, venea probabil să mărească faima acestei cărţi în epocă. Nu cred că Jocurile cu mai multe strategii au fost citite în 1983 doar ca o reinterpretare ingenioasă a unui scriitor din secolul XIX, atîta timp cît sîmburele filosofic al acestei cărţi e unul grav, nicidecum gratuit: lipsa de inocenţă a lumii, a oricărei lumi. Scriitorul, Caragiale în speţă, e cu totul lipsit de ingenuitatea geniului dezordonat, e un ins care îşi gîndeşte propria carieră, care forţează limite şi, de ce nu, manipulează un public pe care a învăţat să-l cunoască ca nimeni altul. Acesta este clasicul văzut de Florin Manolescu. Nici tragic, nici persiflant, nici sentimental - adică nu aşa cum şi-l disputau criticii în general şi aşa cum şi astăzi e discutat Caragiale, de parcă omul ar fi în chestie şi de parcă am vrea să-i reperăm cumva onoarea de cinic numindu-l sensibil, şi viceversa.
Cei doi Caragiale sînt respectiv un Caragiale al literaturii înalte, al tragediei şi poeziei după sistemul de ierarhizare al epocii şi un Caragiale al literaturii mărunte al genurilor joase, al farselor, cum îşi numeşte el comediile. Începuturile carierei sale marchează un continuu balans între aceste două extreme: "În mişcarea complicată de pregătire a unei cariere literare, Caragiale înaintează spre critici şi spre public cu faţa modelului consacrat, în spatele căreia pregăteşte însă a doua soluţie, mai conformă cu propria sa vocaţie de autor de satire şi comedii."
Deşi se poate simţi o anume insistenţă pe imaginea acestui Caragiale conspirativ, nu aici ar fi de găsit punctul nevralgic al inevitabilei îmbătrîniri cu douăzeci de ani a cărţii. Pentru că nu regimul totalitar în care ea apărea e de găsit ca sursă, ci bibliografia însăşi care stă în spatele ei. Teoria jocului a lui Huizinga ca şi estetica receptării a lui Jauss şi împreună cu ele toată mişcarea teoretică de acest tip, toate filoanele structuraliste şi poststructuraliste care au înfierbîntat minţile intelectualilor de pretutindeni în doua jumătate a secolului XX au pentru noi astăzi o anume aură obsesională în care nu ne mai regăsim. Nu poate fi deci blamată cartea lui Florin Manolescu pentru că vine din această tradiţie, deşi această tradiţie o datează cumva. Punctul nevralgic ar fi însă de găsit pe fragmente şi anume în pasajele care insistă asupra acestor mode teoretice. A vorbi despre literatura de început a lui Caragiale ca despre un text continuu în care fragmente textuale organizează un întreg care începe în 1873 şi se încheie în 1879-'79 e deja un exemplu de derapaj în efemerul teoretizărilor. În mod nedrept faţă de cantitatea de informaţie şi faţă de sincronizarea pe care asemenea consideraţii o arătau cu moda occidentală a momentului, ele pălesc cu timpul şi dacă n-am fi ştiut că e vorba despre o carte scrisă la începutul anilor '80, ne-am fi dat seama din astfel de fragmente. Aceeaşi nedreptate se întîmplă şi la nivelul global al volumelor şi nu de puţine ori ne aflăm în situaţia de a admira cărţi de critică din acei ani de factură mai impresionistă tocmai pentru că nu sînt aşa de uşor databile, deşi seriozitatea ne-ar îndemna înspre celelalte. Oricum, citită în întregul ei, cartea lui Florin Manolescu rezistă la reeditare şi s-ar putea să fie totuşi cel mai spectaculos moment al acestui an Caragiale.

Povestirile din Misterul camerei închise ne arată o altă faţă a autorului, deşi nu una neaşteptată, pentru că Florin Manolescu a arătat întotdeauna o constantă preocupare pentru literatura SF. Plăcerea speculaţiei din aceste povestiri era şi ea anticipată de jocurile din cealaltă carte şi s-ar putea spune că autorul îl întîlneşte pe Caragiale în efortul de legitimare a genurilor mici.
Povestirile nu sînt SF-uri propriu-zise şi un împătimit al lui Asimov le-ar găsi probabil ticăite. Pentru că nu va descoperi în ele nici nave spaţiale sofisticate, nici planete necunoscute, cu alte cuvinte nu exisită zgomotul de fond decît într-o măsură moderată şi nu se insistă pe recuzita literaturii de gen. Sînt de făcut comparaţii cu Crohmălniceanu din Istorii insolite sau cu ficţiunile speculative ale lui Cristian Tudor Popescu, deşi faţă de cei doi Florin Manolescu îşi trădează cu graţie formaţia umanistă.
Există în povestirile sale mult umor livresc şi aluzie literară. Dar şi o mare cantitate de aluzie să-i spunem reală, la o realitate concretă. Un personaj dintr-un secol XX turcit, în care Bucureşti se scrie Bükreş, iar atmosfera e apăsătoare ca în 1984, pleacă într-o călătorie în secolul XIX, unde cheiurile Dîmboviţei sînt încă joase şi la librăria Socec se vinde dicţionarul lui Laurian, pentru a rezolva o eroare istorică. Gardienii din viitorul ultra-tehnologizat sînt toţi corupţi şi-l lasă să treacă în schimbul unei conserve cu 250 de grame de calorii sintetice. Pentru a-şi repara o maşină de scris veche, un scriitor are nevoie de autorizaţie de folosire, iar editorul său îi scrie despre cenzorii din Consiliul Culturii, în timp ce pe Ana Ipătescu pietonii n-au voie să treacă, iar Miliţia sectorului 1 e păzită ca o cazemată în timp de război. Nobel contra Nobel e o poveste de un comic delirant, bazat pe complexul naţional al uneltirii, al conspiraţiei marilor puteri împotriva ţărişoarei şi al obsesiei noastre cu premiul mult rîvnit. Pur şi simplu extraordinară e povestea O conferinţă de pomină, personajele sînt incredibil de minuţios urmărite, atmosfera de epocă berlineză de început de secol XX e reconstituită cu artă, Jacques Bigot seamănă cu Delavrancea din scrisorile lui Caragiale.
Cei doi Florin Manolescu se adresează deci unor cititori diferiţi, această adresare fiind ea însăşi un joc cu strategii pe care nu putem decît să le savurăm pe îndelete.

Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii, Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, 236p, f.p.

Florin Manolescu, Misterul camerei închise, Nouă povestiri incredibile, Editura Humanitas, 2002, 188p, f.p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara