Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Fluturele din acvariu de Angelo Mitchievici

Bătaia pleoapelor peste un ochi ciclopic, revulsat, aproape monstruos şi tremurul cleios încă al aripilor unui fluture care iese din crisalidă, cele două imagini se suprapun pentru o clipă în filmul lui Schnabel care o reţine pe cea de-a doua ca o metaforă a unei transfigurări, o metaforă a unei scriituri speciale unde ochiul devine peniţă/stil şi aparat de proiecţie. Dacă există atîţia "artişti" care scriu sau pictează cu diferite organe, din seria de exibiţionisme îndosariate la rubrica curiozităţi precum invitaţia la circ, penis-painter-ul Tim Patch supranumit Picasso, scriitura în acest film dobîndeşte o aură enigmatică. Asemeni lui Gregor Samsa, eroul metamorfozei kafkiene, Jean-Dominique Jean-Do Bauby (Mathieu Amalric), redactor-şef al popularei publicaţii Elle, bărbat răsfăţat ducînd o viaţă frivolă de boem, vizitîndu-şi ocazional fosta iubită Céline Desmoulins (Emmanuelle Seigner) şi cei trei copii se trezeşte într-un coşmar. În urma unui accident cerebral a devenit o legumă, nu se poate mişca, nu poate vorbi, în schimb aude şi vede, iar vătămarea corneei la ochiul drept nu-i mai lasă decît o singură poartă spre lume, un singur ochi. Într-o clipită, Jean-Do a plonjat în abis, asemeni scafandrului închis în carapacea sa metalică asemeni unui enorm crustaceu, imaginea care reflectă obsesiv noua sa condiţie. Suntem la spitalul naval de la Berck-sur-mer, unde cîndva erau trataţi bolnavii de tuberculoză şi nu putem să nu ne amintim de Max Blecher, bolnav de morbul lui Pott care avea să-l ucidă la numai 29 de ani, imobilizat la rîndul lui într-un cofraj de ghips şi de imaginile de o maladivă şi tandră senzorialitate culese în romanul său, Inimi cicatrizate (1931), după care foarte bine putea fi turnat un film. În prima parte a peliculei avem doar perspectiva lui Jean-Do, limitativă, claustrofobă, disperată; prin faţa camerei, la propriu o camera-eye, personajele apar difuz, fragmentat sau în gros-planuri deformate parcă de o lentilă convexă, aşa cum îi apare reflectată hilar propria sa imagine cu rictusul paretic într-o oglindă strîmbă. Comentariile sale ironic-disperate contrastează cu mesajele voit liniştitoare ale unui personal profesionist, devotat din care se disting pe parcurs medicul logoped, Henriette Durand (Marie-Josée Croze) şi ulterior cea care-i "transcrie" romanul, Marie Lopez (Olatz Lopez Garmendia). Regizorul a evitat patetismele, dar şi reflecţiile sulfuroase pe marginea cazului, însă, uneori ai impresia că reacţiile fireşti sunt surdinizate, excesiv liricizate poate şi pentru că trecerea de la frustarea primelor momente de vid carceral spre respiraţia calmă, de amplitudine a scriitorului în faţa mării se face prea repede. Schnabel evită tocmai autenticismul situaţiilor bizar-rizibile care decurg din condiţia de imolat a pacientului în favoarea unei poezii a nostalgiei şi a jocului viu şi liber al imaginaţiei surprins atît prin clişeul documentar - o imagine alb-negru cu sfinxul de la Giza în Egipt - cît şi, artificial, din păcate, prin imaginile exotice reflectate nu retinian, ci de un alt ochi, cel al reclamei soporifice. Pare mai convingătoare, dacă facem abstracţie iar de clişeu, răsfoirea albumului de familie cu fotografii îngălbenite, cu patina timpului, decît extrasele calofile, standardizate dintr-un guide du routard. Sarcastic-realist şi nuanţat-provocator devine regizorul în cîteva scene "crude", gluma grosolană pe care o fac doi instalatori şi care-l amuză numai pe Jean-Do sau momentul de furie al pacientului cînd cineva îi închide televizorul la care urmărea febricitat un meci de fotbal, scene care contrabalansează inspirat impresia de static care survine firesc în film. "Micile" neajunsuri spitaliere sau conversaţiile în familie transmit mai puternic emoţia decît orice orchestraţie stilistică de care filmul nu duce lipsă, ele conferă acea priză sensibilă la realitate care nu trădează niciodată. Moartea domnului Lăzărescu (2005) al lui Cristi Puiu cu plonjeul kafkian în labirintul instituţional al sistemului medical românesc ilustra prin revers anti-poetic substanţa dramatică a faptului cotidian exorbitat de un absurdism caragialesc al lui "simt enorm şi văd monstruos"; din filmul lui Schnabel se desprinde, mai degrabă, o imagine idilizată a unui loc în care caritatea şi devoţiunea fac corp comun - vezi scenele fantasmale cu împărăteasa Eugénie (Emma de Caunes) patroana spitalului. Pentru o clipă pe coridoarele spitalului îşi fac apariţia personaje în costume de epocă, un Nijinski în costum de Arlechin desprins din spectacolele miriskustnicului Diaghilev baletează pe coridor printre invalizi. Spitalul s-a transformat într-o scenă pe care rulează filmul pacientului, terasa pustie este denumită Cinecitta, - de apreciat fina aluzie la Federico Fellini, deşi locaţia a servit filmărilor la cîteva superproducţii americane - suburbiile oraşului asemănate cu decorurile pentru un film de western, iar undeva, la subsol, în culise printre debris-uri şi mulaje avem parcă un atelier de artă sau un depozit de efecte ale unui teatru sau studio. Este normal ca scriitura oculară a lui Bauby să privilegieze imaginea în locul literaturii, însă adesea literatura şi imaginea reuşesc să dedramatizeze filmul, dînd impresia unei lecturi ambientale, a unei poezii însoţite de imagine, într-o relaţie aproape simbiotică. Este loc şi pentru ironia subtilă, de conţinut, audiind propria producţie literară, Bauby conchide, "Nu e Balzac"; prietenul Laurent îi citeşte din Graham Greene, Consulul onorific, fostului redactor-şef specialist în evenimente mondene, care se pregătea să scrie o variantă cu erou feminin al romanului dumasian, Contele de Monte-Cristo, în al cărui personaj, bătrînul Noirtier paralizat pe lîngă care caritabila Valentine joacă rolul de interpret, scriitorul se vede. Tot în acest registru al subtilităţilor în contrast cu imobilizarea carcerală a redactorului se află lucrurile volatile, de la fîlfîirea diafană a perdelelor şi rochiile fluturînde în freamătul brizei care dezveleşte coapsele lui Céline la zborul mătăsos al fluturilor şi cuvîntul pe care cam pripit Marie Lopez, devenită secretarul său literar îl ia drept un compliment adresat exclusiv ei: douce. Filmul lui Schnabel emană această blîndeţe fără a deveni dulceag şi te face în acelaşi timp, să realizez ce-i lipseşte, dincolo de ictusurile ironice sau racursiurile nostalgice: tragicul. Surprinzător, în universul oniric sau de reverie al lui Bauby este loc pentru regret, dar nu şi pentru coşmar, imaginea scafandrului în apa tulbure nu creează anxietatea scontată, ci apare mai degrabă cu rolul unui refren, mai alerte sunt focalizările globului ocular revulsat, cu ceva terifiat, căre alături de rictusul paretic schimonoseşte pînă la strîmbătura clownească chipul lui Bauby. Excelent construită în film este relaţia dintre tată, Papinou Bauby, şi fiu, care, graţie unui mare actor, Max von Sydow, se transformă într-un moment antologic pentru filmul de artă. Fiul joacă rolul de bărbier într-o scenă de o mare sensibilitate, dragostea transpare printre rînduri, printre lăudăroşeniile conştient şarjate şi autoironice ale tatălui care-şi serveşte astfel fiului şi o serie de sfaturi de viaţă în timp ce acesta mai croşetează mici retuşuri numai pentru a prelungi apropierea. Deşi filmul nu dă curs unei aventuri psihedelice uşor si-fi şi artificiale precum Awake (Sub anestezie, 2007) al lui Joby Harold, nu atinge nici intensitatea pe care o are, spre exemplu, minunatul film al lui Penny Marshall, Awakenings (Revenire la viaţă, 1990) unde Robert de Niro, Leonard Lowe în film, joacă rolul unui bolnav de Parkinson complet litificat trezit temporar la viaţă printr-un tratament experimental ale cărui efecte benefice nu pot fi menţinute. Nu trebuie uitat nici că Scafandrul şi fluturele urmează un fapt real, iar scenariul care-i aparţine lui Ronald Harwood adaptează cartea omonimă a lui Jean-Dominique Bauby. Cu toate acestea, filmul lui Schnabel ne livrează mai mult o poezie a percepţiei dilatate cu accente onirice, o poezie a unor stări catalizate nu de alcooluri apollinairiene, nici de fumul de opiu al lui Thomas de Quincey sau Jean Cocteau, ci de închiderea definitivă şi radicală a tuturor canalelor de comunicare ale corpului devenit sarcofag care lasă deschise doar trei ferestre spre lume: un ochi revulsat, memoria şi imaginaţia. Iar ultimele două trăiesc suspendate într-o clipire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara