Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

JE EST UN AUTRE:
Fluturele regal de Ioana Pârvulescu


Moartea timpurie a redus la cîteva pagini jurnalul american al Ioanei Em. Petrescu (1941-1990). Urma să fie construit a posteriori pe baza corespondenţei trimise acasă în cei doi ani de bursă Fulbright, pe care i-a petrecut împreună cu soţul ei, criticul Liviu Petrescu, în Los Angeles. Aşa, rămîne intactă doar materia primă a proiectatei cărţi, în trei variante, datorate celor trei destinatari: mama epistolierei, apoi Lena, o fostă colegă de facultate, şi Geta, colegă de catedră la Universitatea din Cluj. Fiecare eveniment este povestit, aşadar, în trei variante stilistice, după adagiul adaptat: le style c'est l'autre, evident în mai toate volumele de corespondenţă. Mama primeşte un soi de buletine de ştiri administrativ-financiar-culinare, precum şi amănunte didactice (e fostă profesoară). Lena are parte de "văicăreli" care trebuie ascunse "măicuţei bătrîne", fiind deci confesorul principal, cum se întîmplă adesea între prieteni de şcoală, între persoane care se formează împreună. în scrisorile către Geta predomină ştirile de interes "ştiinţific". Trifoiul epistolar despre viaţa unui universitar român, bursier în America, implică două niveluri de lectură: cea "pură", de azi, cînd informaţia conţinută în aceste pagini s-a banalizat, iar frazele subversive îşi pierd conotaţiile şi cea "istorică", din anul scrierii, mult mai spectaculoasă. Scrisorile au fost reunite de discipola şi prietena autoarei, Ioana Bot, în volumul Molestarea fluturilor interzisă (E.D.P., 1998). Titlul nu trebuie să înşele: nu e romanţios, ci participativ ironic. Este una dintre cele mai evidente mărci stilistice ale epistolierei. îndrăznesc să văd în acest titlu (ales de Ioana Petrescu însăşi) şi în episodul cvasi-cărtărescian la care se referă o autodefinire a autoarei şi a speciei spirituale din care face parte. O aspiraţie, fie şi subconştientă, la linişte, tihnă, ocrotire.

Am ajuns, din păcate, la Pacific Grove, o săptămînă după ce Monarch butterflies plecaseră spre nord, aşa încît nu mi-a fost dat să contemplu somnul de pluş auriu al fluturilor regali. Două sau trei exemplare rătăcite, plutind lunatic din pin în pin, sporeau liniştea pădurii de la Hanul-cu-fluturi. în absenţa lor rămăsese doar, în dreptul copacilor aleşi în fiecare an de norul auriu, o plăcuţă indicatoare cu bunele maniere cînd ai de-a face cu fluturi de rang regal: nu e voie să strigi, nu e voie să cînţi, nu e voie nici măcar să vorbeşti, pentru că somnul fluturilor aurii e prea uşor de tulburat... (Jurnal american, v. şi scrisoarea din 5 aprilie 1982)

Memoria fluturilor regali este infailibilă: dacă sînt "molestaţi", consemnează epistoliera, generaţiile următoare refuză să mai poposească în copacul unde s-a produs crima. Amenda este usturătoare pentru cei care tulbură visele fluturilor: 500 de dolari. Scrisorile Ioanei Em. Petrescu conţin nenumărate secvenţe de acest tip, pagini de literatură de bună calitate, cu precizarea că nimic nu-i e mai străin autoarei decît literaturizarea voită. Asemenea oricărui artist profesionist, ea decupează din realitate ce şi cît trebuie. Desigur, Ioana Petrescu se lasă în voia condeiului, nu-şi refuză voluptăţi stilistice, piruete ludice care transformă micile întîmplări zilnice în bucurii scriitoriceşti, atît pentru expeditor, cît şi pentru destinatar. O pasăre colibri care zbîrnîie în faţa ferestrei este urmărită cu ochi de ornitolog sui generis şi comparată cu o muscă supraponderală. Noua locuinţă şi mobilierul ei de rafinată sărăcie sînt descrise cu minuţie ca-ntr-o istorie a stilurilor de decoraţiuni interioare. Arderea mîncării şi celelalte mezaventuri culinare ar trebui incluse într-un compartiment special al cărţilor de bucate, excesiv de triumfaliste. în această zonă umorul autoarei nu are limite şi în nenumărate scrisori revin contraperformanţele ei de la bucătărie: chiftelele mici şi cochete au prea mult orez şi un contur de arici sau de ghioage, sarmalele sînt arse pe dinafară, crude pe dinăuntru, iahnia e prea puţin fiartă, varza e afumată. Toate acestea se mănîncă totuşi zile la rînd, din motive de economie, excepţie făcînd doar supa cu detergenţi, un strop prea periculoasă.
Toposul "dor de casă" e, de asemenea, prilej de broderie stilistică: "Să fie un decembrie cu ninsori mari, seara pe la 6, cînd numai reflexele zăpezii se mai amestecă vag cu amintirea luminii, cînd toate lucrurile se cuibăresc în umbra lor, oftînd bătrîneşte, cînd e aşa de bine să asculţi, de pe canapea, concertul cela iernatec al lui Mozart, cu oboi şi clinchete de clopoţei, ţii minte? Să-ţi poţi întîlni prietenii cînd te-apucă cheful (de neconceput!) şi nu în conformitate cu agenda în care ţi-s trecute social events-urile". Există în aceste pagini seninătatea femeii de 40 de ani împăcată cu sine şi, totodată zbuciumul, vibraţia de seismograf a celei care are încă nenumărate socoteli de încheiat cu lumea. Autoarea, foarte îndrăgită de colegii ei clujeni, se pare, devine imediat dragă şi cititorului. Comentariile pe teme literare, critice, pe mode academice (ea însăşi e, cu argumente, fan Derrida), amintind vag de cărţile lui Lodge, detaliile lingvistice ale unei persoane care a învăţat o engleză british de dicţionar şi e pusă în faţa slangului, amănuntele pitoreşti legate de sentimentele de extraterestru pe care le are românul venit în anii '80 în ţara tuturor posibilităţilor, realismul cu care vorbeşte despre rostul cursurilor proprii fac ca lectura necontextualizată, receptarea oricărui cititor de azi, să aibă suficiente delicii.
Sub acest strat se află însă şi nenumăratele ispite ale unei lecturi politice. Nu cred că Ioana Em. Petrescu a scris în limbaj esopic (cum sugerează Ioana Bot în foarte frumoasa şi calda ei Postfaţă): fosforescenţa subversivă a anumitor fraze e inevitabilă pur şi simplu pentru că descrie un univers liber unor oameni dintr-un univers totalitar. Unele pasaje, ca cel despre amenzile date agresorilor de fluturi regali, (singura interdicţie pe care a întîlnit-o pe drumurile americane) devin parabole de la sine. în rest, lucrurile periculoase sînt ori omise total, ori spuse deschis, fără grija ochiului străin.

"Muzica şgeţilorţ era şi purtătoarea unui mesaj de pace, de înfrăţire între popoare..." (Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti, Bucureşti, 1973, p. 17) Precum vezi, Lena dragă, am ajuns cu micuţul curs de civilizaţie la istoria muzicii. Mă gîndesc să poposesc aici mai cu temei - mi se pare un domeniu fertil şi generos; vezi, chiar muzicologii recunosc că problema muzicii dace "nu şi-a găsit o rezolvare definitivă în muzicologie" [...] Viitorul meu subiect va fi: Fluierături cu funcţie pacificatoare în muzica strămoşilor noştri (Los Angeles, 7 Martie, 1982)

Deşi asemenea pasaje de revoltă explicită sînt puţine, textele gem de comparaţii implicite pe care destinatarele paginilor americane trebuie că le făceau automat: se vorbeşte pe larg, cu savuroase amănunte despre bogăţia de 1001 de nopţi a magazinelor de tip mall, în timp ce la noi alimentarele aliniau cutiile de conserve de peşte şi picioarele de pui, despre cablu şi despre diversele programe tv., în timp ce la televizorul alb-negru de acasă emisiunea dura 2 ore pe zi şi jumătate era numai cu perechea prezidenţială, despre Jung care nu putea fi tradus în româneşte şi pentru a cărui lectură trebuia să te zbaţi destul, despre căutările bibliografice pe computer în timp ce bibliotecile româneşti aveau fişe îngălbenite, cărţi eliminate sau trecute la fond secret, despre copiatoare, în timp ce literatul român făcea muncă de copist benedictin, despre cozile la muzee în timp ce acasă cozile erau la orice (în afară de muzee), despre dezbaterile electorale în timp ce la noi la unanimitatea era dinainte hotărîtă. Informaţia din aceste scrisori, preţioasă ca apa vie în acea perioadă, este miza lor principală şi tocmai aceasta devine azi destul de puţin importantă. Din fericire felul în care e dată (cu umor şi stil) o salvează şi pe aceasta de la demonetizare. Un singur lucru pare să fi rămas neschimbat în dialogul dintre americani şi români în 1982 şi în 2002: niciodată epuizatul subiect Dracula.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara