Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
Fochistul (I) de Constantin Ţoiu

Cunoaşteţi povestea palpitantă a bătrânului mecanic de locomotivă şi a fiului său?... Nu mai ţin minte unde, când şi cine a scris-o. Lecturile copilăriei sunt anonime. Multă vreme, de pildă, eu n-am ştiut cum îl chema pe autorul lui Robinson Crusoe, - şi era Biblia mea.

Bătrânul conducea noaptea un personal. Mergea cu viteză normală. Când, departe, în urmă, la o curbă, în beznă, apar ochii roşii ai unei locomotive şi se aude un şuierat puternic. Era acceleratul. Mecanicul cunoştea orarul. Fusese o întârziere. 312, acceleratul din urmă, recâştigase teren. Pe impiegatul de la staţia dindărăt, ştia cum îl cheamă, - îl chema Ilie, Iliuţă, care greşise, şi nu-l oprise pe 312, unde, fochist, era fiu-său, Tăchiţă, îşi luaseră la revedere la despărţire, urându-şi drum bun. Normal ar fi fost ca impiegatul ăsta, Ilie, să-l fi reţinut pe 312 în staţia lui, unde acceleratul nu avea oprire; dar uitase şi bătrânul, cu personalul lui, nu mai apucase să intre în staţia următoare, care era o gară importantă, să tragă pe o linie secundară, să scape, presupunând că impiegatul următor ar fi fost avertizat de greşeala ivită.

O luptă pe viaţă şi pe moarte începe. Farurile din urmă se apropie vertiginos. Bătrânul, disperat, dă peste cap regulatorul de aburi. Fochistul său, mai bătrâior, pe care-l chema Toader, zvârle în cuptor lopeţi peste lopeţi de cărbuni, să obţină cât de cât viteza salvatoare, locomotiva lor se hâţână ca beată, vagoanele se clatină, gata-gata să sară de pe şine, călătorii zbiară cu toţii, habar n-având ce se întâmplă, unul ţipă că mecanicului i s-a făcut rău, iar locomotiva a luat-o razna.

Acceleratul din urmă se apropie cu o iuţeală turbată, bătrânul îşi biciuie personalul. Peste o mie de pasageri sunt în cele două trenuri angajate într-o cursă a morţii. Mai e puţin-puţin şi personalul ar intra în staţie... Impiegatul dinainte s-o fi prins şi va trage în ultima clipă de macaz, băgând trenul pe o linie secundară?... Măcar de nu ar fi ocupată şi aceea, cine ştie cum. Că se mai întâmplă, când n-ai noroc, ori dacă Cel de Sus consideră că nu-i căzu'...

Personalul apucă de se pune la adăpost. Acceleratul trece pe lângă el, valvârtej.

*

Mecanicul meu, adevărat, al acceleratului, să-i zicem 35, Bucureşti-Cluj Napoca, zâmbeşte ascultându-mi binevoitor povestea. Poveste-poveste. Deşi, omul acum ştie, mi-e martor că, de acum încolo, va fi, pur şi simplu, realitatea, una trăită de amândoi pe locomotiva lui, avându-mă la bord ca fochist doi, admis, după multe probe, - dacă văd bine, dacă aud cum trebuie, să nu mi se facă rău, dacă rezist la efort, la căldură, să nu beau, pe ascuns, să nu chiulesc, să nu casc gura...

Era prin 1963. Şi eram reporter; cu ăştia... ăştia, care scrie, trebuie să fii atent, atent, să nu-ţi facă figura, pă trenu' tău... Dar, chiar! Ce i-o fi venit!?... Să se facă el fochist! Poate, să vază cum e... Mare brânză, să dai la lopată...

*

Suntem pe la Periş. Pe vitezometru scrie aproape o sută. Cu blocurile astea automate de azi, noua tehnică feroviară, - exclus ca un tren, noaptea, oricât de grea, pe ploaie, pe furtună, să ajungă din urmă alt tren şi să-l ciocnească. (De aceea mecanicul, amfitrionul meu, om în vârstă, cu experienţă, zâmbea...).

Cu obiceiul meu de călător care se uită în primul rând la peisaj, mă uit afară, spre Ploieşti, uitând de noua mea treabă de fochist, astfel încât, în viteza acceleratului, apucasem să îmi amintesc femeia bătrână cu o plapumă roşie în cârcă, de la vulcanii noroioşi, de la Nehoiu, de pe lângă Buzău, pe care o salutasem trecând pe lângă ea... Bună ziua, coană Marioară! - Bună să-ţi fie inima - da^ cum îmi zisăşi, de unde ştii, că parcă n-ai fi dă p-aici - se-ntorsese ea spre mine cu palpumă cu tot - (în Muntenia, nu rişti dacă unei femei necunoscute, la ţară, îi spui Marioara...).

îmi adusese aminte, fiindcă, fimeia mea, de aici, din cazul ăstălalt, pe care o văzusem din mersul acceleratului meu, după Periş, era, din contră, o fată, care avea pe ea doar o rochie roşie ca focul, - nu plapuma - şi era tânără de tot, aşa că putea să o cheme, invers, LENU}A, - şi n-am mai zis nimic pe chestia asta, gândindu-mă că un fochist de treabă trebuie să se lase de glume.

*

Pe mine, drept să spun, când m-am apucat prima dată să citesc cărţile lui Faulkner, m-am oprit întâi la aia pe care autorul zicea c-o scrisese pe o mască de sudură, când lucra într-o fabrică, - şi era, dacă-mi aduc bine aminte, romanul Pe când trăgeam să mor...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara