Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
focus România literară: Alex Ştefănescu de ---


– Te-ai împăcat, peste ani, cu moartea părinţilor tăi? Cum aţi reuşit – tu şi fraţii tăi – să vă învingeţi neputinţa cumplită, vecină cu deznădejdea, pe care orice om o simte atunci când pierde definitiv pe cineva drag?

– Am lucrat zece ani la cartea mea,Istoria literaturii române contemporane; mă mândresc cu ea, este cartea vieţii mele. Dar aş fi oricând de acord să dispară din biografia mea, ca şi cum n-ar fi existat vreodată, numai să-l mai văd o dată şi să-l strâng în braţe pe tatăl meu. Am acum, la bătrâneţe, o grădină la care am visat încă din anii adolescenţei; cu peste o sută de pomi fructiferi, cu două mii cinci sute de molizi întreţesuţi, ca gard viu, cu viţă de vie, cu zmeură, cu căpşuni, totul sădit şi îngrijit de mâna mea. Aş fi fericit să renunţ la această grădină dacă în schimb mi s-ar da voie să-l mai întâlnesc o dată pe tatăl meu.

Câteodată mi se pare că-l văd pe stradă şi simt o emoţie puternică, mă avânt să-l ajung din urmă, dar în următoarea secundă îmi aduc aminte că a murit şi îmi vine să plâng. Încerc, totuşi, să-l văd mai de aproape pe bărbatul care îi seamănă, nu-i seamănă deloc, îmi spun, să mă ia naiba, cum am putut să-l confund pe un necunoscut cu tatăl meu!

Lucrurile rămase ca amintire de la mama sunt toate făcute de mâna ei (era cel mai îndemânatic om din câţi am cunoscut). Dar nu asta mă emoţionează neapărat, ci faptul că fiecare dintre ele este gândit astfel încât să mă ocrotească. Un pulovăr împletit de ea, cu andrelele, dintr-un fir de lână verde, asociat cu o aţă tare, care îi măreşte rezistenţa, este compact ca un sacou confecţionat dintr-o stofă groasă (este prevăzut, de altfel, cu nasturi în faţă, ca un sacou). Îmi amintesc că mi l-a dăruit acum vreo douăzeci de ani, de ziua mea, într-un noiembrie friguros şi că, atunci când l-am probat, a vrut să vadă cum se încheie la gât, ca să fie sigură că o să-mi ţină cald până sub bărbie. Şi plapuma făcută de ea este mare şi grea, nu alunecă noaptea, în somn, de pe mine. În schimb pernele, umplute cu puf de gâscă, sunt uşoare, ca să mă simt mângâiat atunci când îmi lipesc obrazul de ele.

Dureros este faptul că nu pot să povestesc nimănui, cu lacrimi pe obraji, deşi simt uneori nevoia s-o fac, cum mă ocroteşte mama şi post-mortem. Aş provoca zâmbete ironice. Nimeni nu se înduioşează dacă un om în vârstă ca mine mărturiseşte câtă nevoie are de dragostea maternă. Cui îi pasă de trupul meu mare şi ruinat? Era o vreme când mama îmi inspecta cu infinită grijă şi duioşie acest trup, când îl ferea de orice zgârietură. Iar acum, devastat de trecerea timpului, e lăsat în paragină, fără ca asta să mai impresioneze pe cineva.

– Hai să vorbim despre lucruri frumoase – cine te adormea seara? Cum: cântându-ţi, legănându-te, spunându-ţi poveşti?

– Tata nu mă legăna, dar se aşeza pe marginea patului şi îmi citea poveşti din cărţi mari, cu ilustraţii frumos colorate, pe care mi le şi arăta din când în când, întrerupându-se din citit. Îmi răspundea serios la eventualele întrebări, niciodată nu se maimuţărea, cum fac unii maturi când vorbesc cu copiii.

Şi mai târziu mi-a citit. Pe vremea când eram student la Bucureşti şi mă duceam în vacanţe la Suceava, îmi citea cu glas tare, ca să-mi menajeze ochii, unele dintre cărţile care figurau în bibliografia mea de student.

De altfel, după cum ştii, chiar şi în ultimii lui ani de viaţă, a citit pentru mine (de data aceasta în gând) şi a rezumat în scris nici mai mult nici mai puţin decât o mie de romane româneşti. Ştia că nu pot prelua de la el evaluări sau interpretări, dar se gândea că îmi vor fi de folos (şi chiar mi-au fost) informaţiile în sine: numele personajelor, vârstele şi profesiile lor, numele localităţilor, anii în care aveau loc anumite evenimente etc.

Dar să mă întorc la îndepărtata copilărie. Odată, când aveam patru sau cinci ani, aflându-mă împreună cu tata pe un deal de lângă Deta, o mică localitate din apropiere de Lugoj (nu ştiu ce căutam acolo, cred că tata, ca inspector financiar, făcea muncă de teren, şi mă luase cu el), am adormit în iarbă, iar lui i-a fost milă să mă trezească. M-a apărat de soare cu propriul lui trup, a alungat insectele care încercau să mă înţepe şi... oile care încercau să mă pască, m-a vegheat cu dragoste timp de mai multe ore.

Mama, da, mă legăna, fie în braţele ei, fie într-un leagăn propriu-zis, fie (când ne aflam la ţară, la Boroaia) într-un scrânciob amenajat în curte între doi meri. Nu-mi citea poveşti, ci le improviza, cu o inventivitate inepuizabilă. Niciodată nu puteam ghici ce se va întâmpla, mă lua mereu prin surprindere, dar nu aluneca în fantezii suprarealiste. Povestea rămânea mereu coerentă şi emoţionantă, mă impresiona până la lacrimi, iar când se termina cu bine mă făcea să oftez eliberat de griji şi să adorm împăcat cu lumea.

Tot mama îmi cânta, ca să mă adoarmă, cântece chiar de leagăn, sau altele, asemănătoare cu cântecele de leagăn, de exemplu Somnoroase păsărele.

Cunoscuţii mei se miră când le spun că îmi place să merg cu vagonul de dormit şi că în vagonul de dormit dorm mai bine decât în patul meu de acasă. Dar acesta e adevărul. Legănat de tren, mă simt probabil din nou copil, fără griji. Iar poveştile mi le spun singur, în gând.

– Ai amintit de cele o mie de romane pe care le-a citit şi le-a rezumat tatăl tău. Efortul lui extraordinar, izvorât dintrun devotament infinit faţă de tine este zguduitor. Am parcurs – până acum – câteva zeci de rezumate întocmite de el şi am rămas impresionată de seriozitatea cu care a citit cărţile, de acurateţea detaliilor. Credeam, de pildă, că ştiu locul fiecărei virgule din textul romanului Baltagul, dar din cele scrise de tatăl tău am aflat un amănunt pe care îl ignorasem complet: faptul că acţiunea se petrecea pe vremea când ,,se schimbase calendarul cu 13 zile, trecându-se la stilul nou“, adică după Primul Război Mondial (am găsit această precizare în capitolul al X-lea, în secvenţa ce redă discuţia Vitoriei cu nuntaşii întâlniţi la Cruci). Rezumatul romanului Bărbierul regelui Midas de Ion Minulescu începe cu afirmaţia ,,era în vara anului 1924“, amănunt pe care l-am dibuit... într-o telegramă primită de unul din personaje, datată 9. VII. 1924... Aş putea să continui la nesfârşit cu astfel de exemple. Pe de altă parte, am sesizat că unele verdicte cu care tatăl tău îşi încheia rezumatele dovedesc un spirit critic real. Laudă sau desfiinţează – într-un mod pertinent – unele romane, ca un adevărat critic literar. Era literatura română pasiunea secretă a tatălui tău? A visat el – vreodată – să devină scriitor?

– Tata nu şi-a dorit niciodată să fie scriitor, dar avea un cult pentru literatură. A citit mult, mii de cărţi. Când era copil, părinţii îl certau fiindcă pierdea timpul cu cititul; trebuia să se ascundă cu câte o carte în podul casei (unde nu răspundea când ei îl strigau, intrigaţi că nu-l văd prin curte). După ce s-a căsătorit, îl certa nevasta văzându-l absorbit de lectură, nu pentru că n-ar fi participat la treburile casei – participa, avea un pronunţat simţ al datoriei –, ci fiindcă era geloasă; i se părea că este trădată când el se scufunda în lumea fictivă a cărţilor. Deşi a fost toată viaţa inspector financiar, cunoştea mai bine literatura română şi străină decât unii profesori de literatură de liceu. În tinereţe, aflânduse în Bucureşti, a frecventat, temporar, Cenaclul Sburătorul al lui E. Lovinescu, nu ca să citească texte de-ale sale (nu scria), ci ca să asculte ceea ce citeau sau spuneau alţii. Pe mine visa să mă facă arhitect (fiindcă tatăl lui fusese zidar), dar imediat după ce a aflat că vreau să scriu (aveam opt ani când am compus în cunoştinţă de cauză prima mea poezie, Incendiul), a adoptat bucuros ideea şi m-a încurajat în această direcţie.

Tindea să-i mitologizeze pe marii scriitori. Tot ce afla despre Eminescu (chiar şi faptul că uita să ducă rufele la spălat) îi provoca admiraţie. Şi avea un respect nemărginit faţă de cărţi. Nu era un colecţionar maniacal, nu ezita să le împrumute, oricui, dar le considera mai importante decât o casă sau o maşină, decât orice bun material. Dacă vizita pe cineva care nu avea în casă o bibliotecă, nu mai voia să-l revadă vreodată.

A trăit o emoţie puternică (mai puternică decât a mea) când mi-a apărut prima carte. A citit-o primul, integral, a învelit-o într-un carton subţire, a aşezat-o la îndemână, pe noptieră, pentru ca, stând în pat, să o mai deschidă din când în când.

Cele o mie de rezumate ale unor romane româneşti, la a căror pregătire pentru tipar colaborezi şi tu în prezent, le-a făcut fără gândul că vor fi publicate vreodată. Intenţia lui era doar să-mi fie de folos, punându-mi la dispoziţie prezentări clare şi precise, pe care să mă pot baza atunci când n-aş fi avut timp să recitesc cărţile în cauză, unele foarte groase. Dar, chiar şi concepute ca instrumente de lucru, nedestinate publicării, rezumatele se remarcă – după cum ai observat – prin sistematizarea corectă a informaţiilor, printr-o focalizare decisă a atenţiei asupra esenţialului şi chiar printr-o anumită eleganţă stilistică (deşi nu lipsesc frazele greşit construite).

Tata nu putea să-l mitologizeze pe un om care era chiar fiul lui. Pentru ca totuşi s-o facă (întrucât aceasta era înclinaţia lui, când era vorba să şi-l reprezinte pe un scriitor), a renunţat la privilegiata poziţie de tată şi a încercat să devină un fel de secretar al meu. Numai că eu n-am vrut să renunţ la condiţia de fiu.

– M-a înduioşat ,,inventarul“ lucrurilor rămase de la mama ta. Despre plapuma care singură se întinde la loc, pentru a te acoperi cu grijă, când te dezveleşti în somn, ai mai scris. Să completăm ,,lista“ cu încă două daruri primite – de această dată – de la tatăl tău: maşina lui de scris, de fabricaţie germană, care nu s-a defectat niciodată şi răsadurile de căpşuni pe care le-ai plantat, iar – mai apoi – le-ai înmulţit în grădină. Cu...

– Dacă aş enumera toate lucrurile pe care le am de la ai mei şi aş face şi istoricul fiecăruia dintre ele, aş ajunge la un text mult prea amplu – ar putea rezulta chiar o carte, de genul „romanului” Paltonul de vară, în care Mircea Horia Simionescu menţionează obiectele pe care ar fi tentat să le ia pe lumea cealaltă... Totuşi, am să mai amintesc de un mărţişor, pe care l-am găsit prins pe partea invizibilă a reverului unui sacou. Sacoul mi-a rămas mic, de când m-am îngrăşat (nici nu-mi vine să cred că am fost cândva atât de subţire cum dovedeşte sacoul), dar l-am tot păstrat într-un dulap de haine, undeva, într-un loc obscur. Nu demult, făcând o triere a hainelor, înainte de a arunca sacoul nemaiîmbrăcat de atâta vreme, i-am verificat buzunarele şi, nu ştiu din ce cauză, şi reverele, şi am descoperit un mărţişor delicat, făcut cu ani în urmă de mâna mamei. Ce stupide sunt zdrăngănelele care se vând de 1 martie pe străzile Bucureştiului! Şi ce fin şi de bun-gust este acest mărţişor lucrat cu acul, ce gingaş şnur are, cu ce artă de bijutier au fost confecţionaţi cei doi cilindri miniaturali, unul alb şi altul roşu, din carton învelit cu fir de mătase!

Nu sunt superstiţios deloc, absolut deloc, dar simt că mărţişorul acesta îmi poartă noroc, fie şi numai prin faptul că mi-o evocă pe mama, într-un moment de tandreţe al ei. Îl port permanent asupra mea, tot ascuns sub rever, îl mut de la o haină la alta, mi s-a întâmplat chiar într-o zi, când ieşeam din casă, să-mi amintesc că nu-l am la mine şi să mă întorc din drum ca să-l recuperez şi să mi-l prind în locul ştiut.

– Dar ce însuşiri ai moştenit de la fiecare părinte în parte? Din ceea ce ai mărturisit ici-colo, în diverse interviuri, am dedus că îi semeni foarte mult tatălui tău.

– Semăn cu el, în primul rând, la înfăţişare. Corpul îmi este construit la fel ca al lui: înalt, masiv, bine legat. Numai că el nu era deloc gras. Când se dezbrăca, la ştrand, făcea senzaţie, arăta ca un actor din filmele americane de acţiune. Sunt şi puternic, aproape la fel de puternic cum a fost el. Ne încercam pe vremuri adeseori puterea, făceam Skandenberg, iar el mă învingea de fiecare dată, la limită. Abia după ce a trecut de şaptezeci de ani am început să-l dobor eu.

Pot să ridic un fotoliu ca pe nimic sau să împing o maşină înţepenită, chiar şi un camion. Pot să duc o femeie în braţe câţiva kilometri... n-am mai încercat asta în ultima vreme, dar puteam, până nu demult.

Pe de altă parte, semăn cu el prin momentele de absenţă pe care le am. Asemenea lui, când cei din jur discută probleme prozaice, mă abstrag, devin surd la ceea ce se spune. Nu o fac în mod polemic, dar mă plictisesc şi, automat, evadez spre ceva mai înalt, visez cu ochii deschişi.

De la mama, care a fost profesoară de lucru manual – şi, mai mult decât atât, era întruchiparea însăşi a ideii de îndemânare –, am dobândit, poate că mai degrabă prin educaţie decât genetic, o îndemânare ieşită din comun. Ştiu să fac orice. Nu la fel de bine ca ea, dar aproape la fel de bine. Mâinile mele pot să îndeplinească cele mai delicate operaţii. Şi înţeleg repede cum se fabrică sau cum se pune în funcţiune ceva. Poţi să faci o experienţă cu mine. Să mă întrebi, pe neaşteptate, cum şi cu ce se stropeşte viţa de vie sau cum se poate desena un unghi drept fără să ai un echer, sau cum se poate găsi nordul, sau cum poţi face publicul dintr-o sală să râdă etc. etc.

În copilărie, eram fericit când mama mă ruga să o ajut să coasă cu maşina de cusut (care nu avea pedală, ci numai un mâner). Eu învârteam mânerul, iar mama, având ambele mâini libere, punea aţa în acul maşinii, potrivea ţesătura sub ac şi, în continuare, cu o mână o pregătea să intre la coasere, iar cu cealaltă o trăgea, fiindcă plăcuţele de metal cu zimţi de sub ea nu aveau destulă putere ca să o antreneze. Important era ca eu să ghicesc când anume trebuie să mă opresc din învârtit manivela şi când anume să pornesc din nou. Nu greşeam niciodată. Trăiam atunci o fericire fără margini, colaboram perfect, fără cuvinte, cu mama, eram, eu şi ea, o singură fiinţă.

– Ai retrăit de-a lungul vieţii tale asemenea momente de comunicare totală cu altcineva? A reuşit vreodată altă femeie decât mama ta să te facă să simţi, măcar o clipită, că – tu şi ea – sunteţi una şi-aceeaşi fiinţă?

– Ca să fiu sincer, nu. Cele mai multe femei de azi sunt neîndemânatice, nu am cu cine să colaborez. Ele nu ştiu să facă aproape nimic, nu ştiu să gătească, nu ştiu să coase, nu ştiu să panseze o rană şi se mai şi mândresc cu nepriceperea lor. Faptul acesta mă dezamăgeşte profund. În imaginea pe care o am eu despre femeie intră şi o anumită iscusinţă, cum să-i spun, vrăjitorească. Mă uit la femeie ca la deţinătoarea unor secrete: despre ierburi care vindecă de anumite boli, despre noduri complicate, care nu pot fi desfăcute, despre mângâieri care îi fac pe copiii agitaţi să se liniştească. Dar graţioasele mele contemporane sunt multilateral incompetente. O cunoscută mi-a dat telefon de curând şi m-a întrebat cum se face borşul de putină. I-am explicat (una dintre formule, pentru că sunt mai multe), şi, bineînţeles, am scăzut în ochii ei, pentru că ştiu aşa ceva. Dar şi ea a scăzut în ochii mei.

Cum să iubeşti o femeie care nu ştie să facă borş?!

În schimb, se dovedesc experimentate şi colaborează perfect... în pat. Aşa aş spune, sarcastic, dacă ar fi adevărat. Dar nici să facă dragoste nu se pricep, decât unele dintre ele.

– Mi-am amintit un fel de joc despre care am citit într-un roman al lui Bernhard Schlink: răspunde repede, repede la următoarea întrebare: Ce alegi între a fi iubit şi a iubi? Ai o singură opţiune!

– Dacă nu mi-ai fi pus pistolul la tâmplă, cu precizarea-somaţie „ai o singură opţiune”, ţi-aş fi răspuns că nimic nu contează mai mult decât coincidenţa: să o iubeşti exact pe aceea care te iubeşte. Dacă reciprocitate nu e, nimic nu e. Totuşi, pentru că mă obligi să aleg o variantă (în stilul drastic al ofiţerului german din Sophie’s choice), mă supun, cu sufletul sfâşiat, şi îţi răspund: aleg a iubi.

De câte ori am fost iubit fără ca eu să iubesc, am simţit (doar) o mare plictiseală. Şi mi-a fost şi ruşine că fac unei femei cu totul nevinovate o nedreptate, umilind-o involuntar prin refuzul meu. Când s-a întâmplat să fie invers, m-am chinuit cumplit, dar m-am bucurat că trăiesc ceva intens.

– În viaţă şi în iubire ai dat mai mult sau mai puţin decât ai primit?

– În iubire, în adevărata iubire, care presupune reciprocitate, mai mult am primit decât am dat. Mai exact, nu m-am livrat cu totul, chiar dacă partenera mea nu şi-a păstrat nimic pentru ea. Am avut mereu în minte o prioritate secretă: literatura.

În schimb, în viaţă, consider (dar cine ştie dacă am dreptate, orice om se favorizează când îşi evaluează contribuţia) că am dat mult mai mult decât am primit. Vocaţia mea a fost bucuria de a trăi şi mereu m-am străduit să transmit şi celor din jur această bucurie. S-a întâmplat însă ca mulţi dintre ei să fie apatici şi sceptici. Agitaţia mea de însufleţitor a dat rezultate dezamăgitoare. A fost ca şi cum toată viaţa aş fi udat copaci uscaţi.

Acum, la bătrâneţe, m-am înrăit. Nu pot să-i iert pe cei cărora a trebuit să le fac mereu transfuzie cu entuziasm. Nu numai că-l acceptau cu greu, dar uneori îşi găseau o plăcere malefică în a strica momentele sărbătoreşti pe care mereu am încercat să le creez.

Mă consider victima unor acte de vampirism. Şi-au înfipt colţii în gâtul meu şi mi-au supt calmi şi palizi sîngele toţi aceşti morţi nedeclaraţi, fără ca măcar prin asta să ajungă să aibă puţină roşeaţă în obraji.

Îi detest (deşi n-am dreptul, dar asta simt) pe oamenii areactivi, aprioric ironici, incapabili de afecţiune. Din cauza lor, mi-a fost aproape mereu frig pe Pământ. Am şi spus cândva (şi o repet acum) ce anume aş vrea să mi se scrie pe cruce (şi te rog din suflet ca tu să veghezi să mi se îndeplinească dorinţa): „Aici zace Alex Ştefănescu, căruia i-a fost toată viaţa frig.”

Ioana Revnic
(fragment din volumul Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, aflat în lucru)

Alex Ştefănescu despre Istoria... lui G. Călinescu
O carte lapidară de 1000 de pagini

Prezentarea literaturii române (inclusiv a celei folclorice) de la originile ei şi până în a doua jumătate a secolului optsprezece ocupă doar a douăzecea parte din lucrarea lui G. Călinescu. Cinci la sută din numărul total de pagini. Ceea ce înseamnă un spaţiu infim în comparaţie cu cel rezervat prin tradiţie acestei perioade privite cu un respect aproape mistic de Nicolae Iorga şi alţi istorici literari. Impresia a fost, iniţial, de sacrilegiu. Era ca şi cum cineva ar fi făcut economii la construirea unei biserici, dîndu-i dimensiunile unui garaj. S-a înţeles însă repede că G. Călinescu a procedat astfel pentru că a recitit literatura română dintr-un punct de vedere estetic, nu cultural. Şi, în cele din urmă, s-a considerat chiar surprinzător faptul că el a găsit motive de încântare în textele vechi, pe care aproape nimeni nu le mai citise din plăcere.

Mai puţin expeditiv este examinată perioada 1779-1826, în care scriitorii români (printre care Ioan Budai- Deleanu, Dinicu Golescu, Gh. Asachi) descoperă Occidentul, ca şi aceea dintre 1827-1848, dominată de romantici (Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu ş.a.) şi caracterizată prin profesionalizarea scrisului.

Viaţa şi opera lui Vasile Alecsandri sunt tratate monografic-digresiv într-un capitol amplu, intitulat cu subtilitate Poezia oficială. Lui Mihai Eminescu, supranumit poetul naţional, îi sunt rezervate 32 de pagini (mai mult de jumătate din numărul de pagini ocupate de prezentarea primilor 250 de ani din istoria literaturii române). În mod evident, în viziunea lui G. Călinescu, centrul de greutate al literaturii române îl constituie creaţia eminesciană.

Cucerit aprioric de ideea de clasicitate, istoricul literar aduce – şi menţine multă vreme – în primplan fabrica de clasici care a fost Junimea, dar nu pierde ocazia să-l persifleze subţire pe mentorul ei, Titu Maiorescu, faţă de care simte o rivalitate retroactivă. Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici au parte, în schimb, de interpretări atente şi inspirate.

Cu spectaculoasă mobilitate intelectuală, dar şi cu o anumită maliţie, este valorificată poezia excentrică, neeminesciană, a lui Al. Macedonski. Urmează o grăbită trecere în revistă a „epigonilor lui Eminescu“ şi a „socialiştilor”, a „micului romantism provincial şi rustic“ de la sfârşitul secolului XIX. Sub titlul Noul mesianism. Analiza fondului etnic sunt grupate, apoi, prezentările în general entuziaste – cu portrete expresive, de neuitat – ale unor scriitori ca Octavian Goga, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu.

Vorbind de contemporanii săi, G. Călinescu este în general mai precaut, făcând loc în tabloul de epocă şi unor figuri insignifiante (deşi există şi cazuri în care îşi minimalizează adversarii dintr-o pornire vindicativă). Această firească stânjeneală pe care i-o provoacă ideea că s-ar putea întâlni pe stradă cu eroii cărţii sale îi perturbă însă foarte puţin simţul proporţiilor. De o maximă vizibilitate se bucură, în mod îndreptăţit, prozatori ca Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu şi Camil Petrescu, poeţi ca Tudor Arghezi, Ion Pillat, B. Fundoianu, Ion Barbu, Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu, critici literari ca E. Lovinescu, Paul Zarifopol, Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu.

În ultimul capitol al Istoriei... se schiţează şi imaginea tinerei generaţii, aflată sub influenţa unor „filosofimituri“ (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan) sau a unor metafizicieni ai neliniştii (Nae Ionescu, în primul rând). Viitoare celebrităţi ca Mircea Eliade, Emil Cioran, D. D. Roşca, Anton Holban sunt remarcate, cu fler, încă de pe acum (ceea ce ar putea să ne impresioneze dacă n-am observa că au parte de acelaşi tratament şi unii autori fără viitor, ca Mircea Gesticone, C. Fântâneru, Anişoara Odeanu sau Dan Petraşincu).

În general, G. Călinescu priveşte literatura română de foarte sus, situare care îi dă posibilitatea să păstreze – cu excepţii care nu sunt catastrofale – proporţiile reprezentării critice şi să observe asemănările şi deosebirile faţă de alte literaturi. În plus, această perspectivă îi conferă autoritate.

Tocmai când părea imposibil ca literatura să fie privită de şi mai sus, a apărut Istoria literaturii române. Compendiu, 1945. Ceea ce era văzut din avion este văzut acum din satelit. G. Călinescu a făcut un efort în plus de distanţare, dând de înţeles, într-o prefaţă, că s-a lăsat condus de raţiuni practice, că a vrut să ofere publicului larg, traducătorilor, străinilor dornici să cunoască literatura română o variantă miniaturizată şi mai uşor utilizabilă a Istoriei... Este mult mai probabil însă că prin elaborarea compendiului el a dat curs unei dorinţe secrete de a domina o materie luxuriantă. Scriind in extenso despre literatura română, criticul şi istoricul literar încă s-a simţit din când în când prizonierul labirintului de cărţi parcurse. Îndeosebi în aprecierea scrierilor contemporanilor, el a făcut unele concesii sau pur şi simplu a pierdut din vedere, temporar, ansamblul, derutat de prezenţa fizică a autorilor în imediata lui apropiere. În Compendiu nu mai există nici o ezitare de acest fel, totul este judecat parcă de un comentator din secolul XXI.

Nicolae Manolescu, lucidul şi neinfluenţabilul, exigentul şi ironicul Nicolae Manolescu, care nu s-ar simţi intimidat nici dacă ar avea în faţă o carte scrisă de Dumnezeu (şi publicată la cunoscuta editură Cartea Cerească), s-a declarat totuşi, în repetate rânduri, copleşit de admiraţie faţă de Istoria... lui G. Călinescu. Şi a mărturisit că nu are cunoştinţă de existenţa unei opere critice asemănătoare în altă literatură.

Cum se explică această uriaşă capacitate de seducţie a unei lucrări care, potrivit tradiţiei genului, ar fi putut să fie doctă şi plictisitoare? Care este secretul farmecului ei?

Istoria... impresionează, înainte de orice altceva, prin lapidaritate. Toate observaţiile şi ideile din cuprinsul ei sunt formulate succint, sugerând prin ritm frenezia gândirii. Gradul de esenţializare este maxim.

Ne-am obişnuit să ne reprezentăm esenţialitatea prin enunţuri scurte, aforistice. Opera lui G. Călinescu ne ia prin surprindere oferindu-ne texte esenţializate în cantităţi imense. Este ca şi cum s-ar răsturna în faţa noastră un camion cu diamante.

Naraţiunea critică nu trenează niciodată, nu se transformă în simplă umplere cu fraze a unor pagini. Chiar şi aparentele digresiuni au o mare densitate intelectuală.

Ceea ce se schimbă, alert, de la o pagină la alta, este regimul densităţii. Uneori este vorba de o densitate a informaţiilor, alteori de o densitate a ideilor, alteori de o densitate a expresivităţii artistice.

Cititor pasionat, G. Călinescu a experimentat pe propria sa sensibilitate – şi aceasta conferă o autenticitate aproape dramatică criticii sale – efectul oricărui text. Totul este retrăit, totul poartă însemnul personalităţii lui. Găsim oare impresii străine implantate în vreun comentariu? Desigur, putem găsi un da sau un nu care să coincidă cu da-ul sau nu-ul cine ştie cărui precursor. Însă lucrul acesta este inevitabil. În schimb, actul propriuzis al receptării constituie de fiecare dată un eveniment unic, de neuitat. G. Călinescu are chiar un fel de reacţie alergică faţă de orice definiţie consacrată, punând-o aprioric la îndoială şi preferând întotdeauna să meargă el însuşi la sursă. El citeşte în această manieră nu o carte, nu un autor, ci întreaga literatură română, ceea ce dă coerenţă şi o spectaculoasă originalitate reprezentării sale.

G. Călinescu a dovedit, ca şi N. Iorga, însuşiri remarcabile în ceea ce priveşte reprezentarea în mişcare a caracterelor şi reconstituirea atmosferei unor epoci cunoscute doar din documente, însă stilul lui este inconfundabil. În timp ce mentorul direcţiei sămănătoriste are o viziune profetică, justiţiară asupra literaturii, autorul Istoriei... din 1941 priveşte literatura ca pe o comedie umană. Curios şi inventiv, G. Călinescu „desface“ orice mecanism al creaţiei sau al comportamentului omenesc, plăcându-i să-i afle secretul de funcţionare. O ilustrare a acestei jubilaţii în cunoştinţă de cauză o constituie analizele din Universul poeziei (preambul teoretic al Istoriei...).

Componenta principală a artei literare călinesciene rămâne demonstraţia-spectacol, bazată pe paradoxuri, pe asocieri neaşteptate de cuvinte, pe refeririri la viaţa cotidiană, accesibile tuturor. Spre deosebire de N. Iorga, adept al discursului inspirat, mesianic, G. Călinescu este profund laic şi intelectualist.


Critici cu umor, critici fără umor

Pentru că piaţa cărţii e inundată de mediocrităţi, un critic profesionist e obligat să spună, în judecăţile lui de valoare, de mai multe ori NU decât are ocazia să spună DA. Alex Ştefănescu e printre puţinii care au această putere, acest curaj şi această consecvenţă pentru un asemenea program. Am chiar impresia că în ultimii ani negaţiile sale sunt cu mult mai numeroase decât afirmaţiile. Denunţă de o bună bucată de vreme „ceva ce seamănă cu literatura” sau pune „tichia de mărgăritar” pe capul eşecurilor literare. De fapt, nu „denunţă”, ci spune ceea ce nu-i place cu blândeţe şi umor, dar şi cu tristeţe ascunsă. Energia negativităţii este, în această etapă a activităţii critice a lui Alex Ştefănescu, mai puternică decât aceea a afirmaţiei. În volumul său din 1980, Jurnal de critic, dezvăluia mecanismele imposturii în critică şi fenomenul devalorizării actului critic datorat frecvenţei apologetice: „Atunci când are curajul să nege o carte care nu i-a plăcut, chiar şi recenzentul cel mai lipsit de fantezie reuşeşte să devină interesant, deoarece demonul disputei îl mobilizează. Dar foarte rar se manifestă un asemenea curaj. De cele mai multe ori, respectivul comentator de cărţi oscilează între a spune da sau da şi iese până la urmă din această dilemă îngrozitoare spunând da” (p. 180-181). Adevărul e valabil şi astăzi, după treizeci de ani, cu atât mai mult cu cât au intervenit serviciile unei critici publicitare.

Negativismul jovial al lui Alex Ştefănescu are, după părerea mea, o explicaţie interesantă. Cum e, din fire, un om cu umor nu se poate distra decât pe seama cărţilor slabe. Cărţile bune cer altă atitudine, una de seriozitate, după cum am avea tendinţa să simplificăm. De fapt, Alex Ştefănescu are umor şi când scrie despre cărţile bune, pentru că umorul nu provine din răutate sau dintr-o neînţelegere şi nu conduce spre o judecată aspră ca o condamnare. Şi când scrie despre cărţile bune, şi când scrie despre cărţile proaste, criticul trebuie să-şi dovedească aceleaşi calităţi: receptivitate, generozitate, dialog, disponibilitate, argumentare credibilă, înţelegere, exigenţă estetică şi morală. Dar virtutea lui cea mai importantă este capacitatea de mediere între operă şi cititor. Iar umorul se dovedeşte un bun conducător de atitudini, idei şi sentimente. Este o formă de solidaritate dintre două părţi.

A avea umor e o formă de inteligenţă. A nu avea umor e altă formă de inteligenţă. Nu vreau să privilegiez, în principiu, una dintre cele două tipuri de atitudine critică. Nici nu ştiu cu care dintre părţi ţin. Cei care au umor simplifică lucrurile complicate, cei care nu au umor complică lucrurile simple. Cei care au umor pot râde şi de ei înşişi, au un râs comprehensiv faţă de greşelile altora; cei care nu au umor pot râde numai de alţii, adesea cu un râs punitiv sau, în cel mai bun caz, pedagogic. Criticii fără umor sunt firi sistematice, scripturale şi sintetice, sunt profesorali şi academizanţi, cu predispoziţii dogmatice într-un sens ce poate fi nobil ca viziune estetică, filosofică, sociologică sau de altă natură, ca de pildă: Gherea, Ibrăileanu, Dragomirescu, Iorga, Sanielevici, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, M. Ralea – dintre cei mai vechi, până la Edgar Papu, Adrian Marino, Nicolae Balotă, I. Negoiţescu, Alexandru George, Ov. S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu, Constantin Ciopraga, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Eugen Simion, Toma Pavel, Ion Pop, Liviu şi Ioana Em. Petrescu, Cornel Ungureanu, Marin Mincu, Mircea Martin, Eugen Negrici – din generaţiile 50 şi 60, ajungând la Mircea Scarlat, Ştefan Borbély, Corin Braga, Ioan Holban, Ion Bogdan Lefter, Paul Cernat – dintre numele celor mai tineri, optzecişti şi postoptzecişti (lista poate fi continuată).

Criticii cu umor sunt esenţialmente analitici, colocviali, oameni ai forului public, antidogmatici (în sensul refuzului oricărui sistem) şi cu predispoziţii polemice: de la Maiorescu la E. Lovinescu şi G. Călinescu (după cum se vede, în această categorie se plasează marii noştri critici), continuând cu Zarifopol, Cioculescu, Streinu – dintre interbelici; Monica Lovinescu, Cornel Regman, Mircea Zaciu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Mihai Zamfir, Val. Condurache, Al. Dobrescu, Ion Vartic, Marian Papahagi, Alex Ştefănescu – din generaţiile 60 şi 70; Dan C. Mihăilescu, Al. Cistelecan, Radu G. Ţeposu, Mircea Mihăieş, Daniel Cristea-Enache, C. Rogozanu, Andrei Terian – dintre optzecişti şi postoptzecişti (şi această listă poate fi completată şi discutată).

Unele antagonisme dintre cele două părţi se explică şi prin criteriul umorului. La fel – afinităţile probabile între membrii aceleiaşi categorii.

După cum se vede, îl plasez pe Alex Ştefănescu, fără nici o ezitare şi fără nici o dificultate de situare, în categoria criticilor cu umor. El însuşi cere criticului să aibă umor, ca o condiţie esenţială de reuşită profesională şi de succes la public. Natura conversaţională a criticii sale îl serveşte în acest sens. Criticul se adresează cititorilor, nu scriitorilor şi nu neapărat celorlalţi critici (decât în măsura în care pot deveni şi ei, măcar pentru o clipă, cititori obişnuiţi) – a spus-o şi a repetat-o de o mie de ori Alex Ştefănescu. Aş putea să iau sute de exemple din critica sa, cu din ce în ce mai mult umor de la debutul din 1977 la Istoria sa din 2005.

Ar trebui, probabil, să explic ce înseamnă să ai umor în critică. Răspund fără definiţii şi teorii. Umorul în critică e o formă jovială şi cât se poate de neconvenţională de înţelegere a literaturii şi de transmitere a acestei înţelegeri către un cititor ce trebuie cucerit, nu doar convins şi în nici un caz nu trebuie îndoctrinat sau dăscălit. Gustul paradoxului, relaţia cu cotidianul, gluma culturală, accesibilitatea limbajului critic, colocvialitatea sunt semnele umorului în critică. Drept răspuns, cititorul nu doar se lămureşte şi se luminează, dar îşi descreţeşte fruntea şi, dacă se poate, chiar zâmbeşte, preia, în orice caz, buna dispoziţie. Pentru cei lipsiţi de umor, excesiv de serioşi, doritori să-şi îndoctrineze cititorul şi să-l plimbe cu forţa prin toate bibliotecile lumii, umorul e un semn de frivolitate. Pentru cei cu umor, literatura, scrisă cu talent sau fără talent, e lung prilej pentru plăcere, fie că e reuşită, fie că e nereuşită. Evident că argumentele şi sensul demonstraţiei sunt diferite în cele două cazuri, dar umorul rezistă ca metodă de comuniune, ca formă de dialog, prilej de satisfacţii intelectuale şi estetice.

Evident că se poate scrie critică literară şi fără umor. O dovedesc istoria literaturii şi istoria criticii literare. Nu e o ruşine să nu ai umor, dar e o ruşine... să-l pierzi. Iar de pierdut nu poţi să-l pierzi decât atunci când nu-l ai.

Ion Simuţ


Naturaleţea criticii

Ceea ce se remarcă deîndată în critica semnată de Alex Ştefănescu este naturaleţea acesteia. Într-o vreme a tuturor dubiilor, experienţelor, exceselor, în care comentariul închinat creaţiei literare s-a văzut pus la încercare de tentativele unor „aduceri la raţiune”, avînd nu o dată aplombul pedanteriei, d-sa a înţeles a-i păstra statutul, după toate probabilităţile, inalienabil. Întemeiat pe sensibilitate, gust, stil (brr, termeni stînjenitori, vetuşti!), adică pe relaţii personale, discursul critic se asumă pe sine. „În aproape toate ştiinţele umaniste, precizează Alex Ştefănescu, «metoda» de bază rămîne (…) un anumit lirism, o anumită angajare”. Şi nu are cum să fie altminteri, în direcţia contribuţiilor celor mai substanţiale. Criticul de vocaţie (să recunoaştem, în pofida unor snobisme culturale, nu foarte diferit, la noi, de cel al momentului paradigmatic E. Lovinescu – G. Călinescu – I. Negoiţescu) e un cititor profesionalizat, care se înnoieşte într-un fel cu fiecare lectură ce-i dă prilejul unei aventuri în expresie proprie. Alex Ştefănescu izbuteşte să devină un personaj al criticii pe care o practică. Mai mult decît alţi confraţi, d-sa transmite o permanentă jubilaţie de cititor, o stenică, luminoasă stare pe care i-o provoacă literatura. E aceasta un reflex al naturii d-sale morale, de bonom, de epicureu livresc. Îl caracterizează o nesăţioasă poftă de texte. Veritabil gourmand al acestora, le îmbrăţişează printr-un stil metaforic, suculent, inconfundabil. Mereu comprehensiv, gata a capta nuanţele cele mai fine, a dibui ascunzişurile materiei turnate în operă, Alex Ştefănescu posedă un dar oferit parcă de-a dreptul de Muze. O libertate ameţitoare a exprimării produce o reţea inepuizabilă de asocieri. Sfidînd ipocrita blamare a scrisului frumos în critică, d-sa îl cultivă cu dezinvoltură. În loc de-a apela la generalităţile nescutite de locuri comune, obişnuieşte a se rosti în virtutea spontanelor scînteieri ale contactului imediat cu creaţia. Criticul seamănă cu un meşter care-şi făureşte manual, cu migală, uneltele de care are nevoie şi care, îndeobşte se obţin industrial, pe o bandă de producţie.

Oferim cîteva exemple. Leonid Dimov „avea o înfăţişare de mag, dar prin îndeletnicire semăna mai mult cu un magician”, uimind publicul astfel încît „poliţiştii ideologici nici n-au avut timp să ducă mîna la pistol”. Fănuş Neagu, „masiv, blond şi pistruiat, ursuz mereu ca după un chef”, se lăsa răsfăţat de „mai marii zilei cu sentimentul că le face o favoare”. „Dintr-un portret moral realist al lui Eugen Simion nu poate lipsi nici cochetăria, dusă uneori pînă la narcisism. De aici o anumită notă de efeminare a modului de a fi al criticului”. Manifestînd o preferinţă pentru scriitorii mai puţin importanţi, Valeriu Cristea „şi-a justificat această politică prin dorinţa de a distribui mai echitabil gloria (în modul în care distribuie guvernele de stînga bogăţiile unei ţări)”. „Divulgîndu-şi cele mai intime dorinţe şi plăceri”, I. Negoiţescu are „nepăsarea unei statui. A unei statui pe care o putem examina de jur-împrejur, fără jenă, întrucît nuditatea ei beneficiază de o imunitate artistică”. Comparaţiile au o acuitate ce ne evocă dansul pe sîrmă al unui acrobat. Pe buza prăpastiei informului, simplitatea lor e iluzorie.

Intrigaţi de o asemenea volubilitate atracţioasă ce-şi ascunde efortul, unii comentatori au insinuat că ar fi la mijloc o superficialitate, o manieră de jurnalist. Iarăşi o abordare pedantă. Căci s-ar putea vorbi oare convingător despre o graniţă netă între literatură şi gazetărie, între, pe de-o parte, ipostaza reprezentativă a unor scriitori importanţi de la noi şi de aiurea, şi, pe de altă parte, ipostaza aceloraşi, decăzuţi într-o zonă a nesemnificativului, cînd scriu la gazetă? Dacă vreţi, Alex Ştefănescu e un detectiv al esteticului, un reporter al inefabilului. Cu antenele senzoriale îndreptate spre actualitate, îi caută împătimit esenţele, îi deploră opacităţile. Făcînd slalom printre conjuncturalisme, nu se lasă totuşi confiscat de nici unul. Cînd crezi, la un moment dat, că a căzut în cursă, îşi ia zborul semeţ, ca o pasăre a cerului. I se mai reproşează atenţia susţinută pe care şi-o îndreaptă în ultimul timp spre literatura proastă, cea care poartă o inconturnabilă „tichie de mărgăritar”. Nu cumva o expertiză de amploare dedicată zădărniciei e tot zădărnicie? Este, desigur, cu excepţia situaţiei cînd comentatorul scoate dintr-însa figuri bufe, cristale ale comicului salvator, cînd hazul involuntar e convertit într-un haz al conştiinţei critice. Şi tocmai aceasta e performanţa lui Alex Ştefănescu. Am fi în măsură, totuşi, a înscrie un deziderat: acela că un spirit inconformist, sagace, precum al celui de care facem vorbire aici, ar putea lua mai des în colimator şi pe autorii mai de seamă, dintre care unii continuă încă (ori au ajuns mai de curînd) a se situa într-o rezervaţie a menajamentelor. Şi o observaţie finală. În aceşti ani în care publicaţiile periodice au căpătat în ţara noastră un avînt fără precedent, făcînd extrem de dificilă cuprinderea lor, iar viaţa literară a dobîndit noi tensiuni şi tulburări, paginile publicate de Alex Ştefănescu continuă a trezi un interes irezistibil. Plutesc deasupra valurilor agitate aidoma unei ambarcaţiuni pe care o urmărim cu bucuria că izbuteşte a-şi continua, biruitoare, drumul.

Gheorghe Grigurcu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara