Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Foloasele schizofreniei de Mircea Mihăieş


Şmecheria unsuroasă şi gureşenia peltică, populismul arţăgos şi neruşinarea zâmbăreaţă a liderilor P.D. nu mai ţin la populaţie, dar, iată, merg din plin în relaţia cu P.N.Ţ.C.D.-ul! Partidul resuscitat de Corneliu Coposu se mai reazămă, de altfel, el însuşi, doar în scălâmbăielile televizate ale d-lui Opriş ori în bâlbâielile strategice ale lui Ion Diaconescu. Românii s-au cam lămurit că majoritatea demagogilor din jurul lui Petre Roman nu sunt altceva decât o bandă organizată întru jaf şi învârteală. Ei au schimbat tradiţionalele cuvinte magice "Banii sau viaţa!" cu mai moderna îndeletnicire de "ordonator de credite". Uluiţi de această metamorfoză, ţărăniştii nu prididesc să le satisfacă cele mai aberante dorinţe!
Pentru oameni care ar trebui să stea demult (şi multă vreme de aici înainte!) la închisoare, singura formă de captivitate e cuşca televizorului, unde debitează cu o viteză de accelerat, cele mai mari neghiobii pe care le-am auzit vreodată. însuşi el lider maximo, după ce a dormitat vreo trei ani lângă microfonul Senatului, s-a trezit din aţipeală şi a început să se împăuneze cu munca d-lui Andrei Pleşu şi (trebuie s-o recunosc, n-am ce face!) a lui Emil Constantinescu. Cu astfel de obiceiuri, dobândite pe vremea lui Iliescu şi consolidate după 1996, P.D.-ul s-a dovedit un permanent factor dizolvant şi o sursă necontenită de conflicte, harţe penibile şi minciuni ventilate cu aplomb.
În aceste condiţii, e surprinzător că dl. Constantinescu nu i-a inclus pe lista învingătorilor săi şi pe oamenii lui Roman. Nu ştiu şi n-am cum să aflu în ce măsură P.D.-ul corespunde portretului-robot al celor invocaţi de preşedinte. Nu ştiu, cu alte cuvinte, dacă ei sunt securişti sau comunişti. Tot ce ştiu e că se comportă de parcă ar aparţine categoriilor aduse în discuţie! Rapacitatea împinsă dincolo de orice limită, duritatea şi bădărănia agresivă cu care îşi apără privilegiile, funcţiile şi fotoliile sunt de pură extracţie comunistă. Ele n-au de-a face cu democraţia exact cum discursul pigmentat cu pilde marinăreşti al d-lui Băsescu n-are de-a face cu cultura!
Zarva iscată de declaraţiile incendiare ale lui Emil Constantinescu mi se pare nu doar exagerată, ci şi penibilă. De ce se recunoaşte învins dl. Constantinescu de securişti şi activişti comunişti, când vreme de trei ani n-a făcut decât să-i cocoloşească, să le ignore abuzurile, tăcând vinovat, complice, la toate semnalările presei? Nu acum, în februarie-martie 2000, a pierdut bătălia dl. Constantinescu, ci începând cu noiembrie 1996. Şmecher nevoie-mare, preşedintele a tras de timp, sperând că lucrurile se vor rezolva de la sine şi că el va trage foloasele prin muşamalizarea marilor ticăloşii ale comunist-securiştilor.
Ce nu şi-a dat seama dl. Constantinescu, şi nu-şi dă nici acum, e că votul pro-Convenţie a fost, în toamna lui 1996, un mandat revoluţionar. Sătul de corupţie, minciună, ticăloşie, asasinate, poporul a vrut să se înfăptuiască, în sfârşit, dreptatea mult aşteptată. Asemănarea (amuzantă, altfel) cu legendarul reformator Cuza a indus populaţiei iluzia că vom trăi un moment al începutului. în fapt, n-a fost vorba decât de o penibilă continuitate, de o jalnică scamatorie în care noul vodă preia, în întregime, acareturile şi metehnele înaintaşului.
Dl. Constantinescu se lamentează că l-au învins securiştii. Aşa o fi. Dar de ce s-a complăcut să fie înconjurat, de la cei care-l serveau la masă, sepepişti odioşi dresaţi de Ceauşescu şi Iliescu, la cei care-l păzeau, precum Truţulescu - şeful gărzii prezidenţiale, orişicâtuşi -, de prea mulţi oameni ne-curaţi? De ce, chiar şi acum, în ceasul al doisprezecelea, îi oferă azil unui ofiţer, generalul Degeratu, care nu şi-a limpezit rolul în represiunea de la Cluj? Sau, mai ştii, şi-o fi însuşit dl. Constantinescu teoria (diversionistă până-n pânzele albe!) a securităţii "bune, naţionale"! De ce se miră preşedintele că e victima securiştilor şi a comuniştilor când, şapte luni de la preluarea puterii, l-a păstrat în funcţie pe Virgil Măgureanu? Şi când într-un punct-cheie pentru poziţia României, ambasada de la Washington, l-a menţinut până în clipa de faţă, pe Mircea Gioană, unul dintre apropiaţii lui Ion Iliescu?
Nu contest că presa noastră "naţională" şi câţiva comentatori cunoscuţi fac, adeseori, jocuri dubioase, chiar iresponsabile. Numai că aceeaşi presă i-a atras de suficiente ori atenţia asupra unor cazuri de corupţie, de incompetenţă şi de abuzuri cât se poate de reale. Rezultatul? O şi mai ermetică închidere a tuturor căilor de acces spre urechea prezidenţială! Personaj mediocru, dl. Constantinescu a ratat, după cum bine spune, pentru mulţi ani de aici înainte, şansa de a face din România o ţară a curăţeniei şi a cinstei.
Dosarele marilor criminali şi ale marilor corupţi existau, pregătite după toate regulile artei, încă de pe vremea lui Iliescu. Judecătorii şi procurorii formaţi în buna schizofrenie comunistă lucrau la lumina zilei la cazurile comandate de sus, iar pe întuneric încondeiau temeinic şi potlogăriile şefilor. Doar nişte înapoiaţi mintal n-ar putea rezolva enigma acestor dosare cât se poate de limpezi. Dar a lipsit exact ceea ce pretindea electoratul, în 1996, de la aleşii săi: voinţa politică.
Potrivit unei teorii care la Cotroceni era considerată o găselniţă genială, nu s-a dat curs dosarelor pentru că, prin eliminarea vinovaţilor, P.D.S.R.-ul ar fi devenit un partid curat şi credibil, care la alegerile următoare ar fi pus probleme coaliţiei algoritmice. Dublă nemernicie. O dată pentru că, în felul acesta, Cotroceniul s-a dovedit a fi complicele naiv al şacalilor pedeserişti, a doua oară pentru că, încă din zorii lui 1997, oamenii d-lui Constantinescu au arătat că îi interesează puterea, şi nu curăţirea ţării!
Nu putem decât să fim, acum, alături de dl. Constantinescu. Evident, domnia sa recompensat cu vilă somptuoasă, şofer şi salar frumuşel, noi tot prin apartamentele de blocuri de la periferii şi cu aşa-numitele "retribuţii lunare" - în fapt, nişte bacşişuri penibile - oferite de-un stat falimentar. Nu vom şti, probabil, care-au fost realele intenţii ale d-lui Constantinescu la venirea la putere. Vedem, însă, din plin rezultatele. O ţară derutată, de sute de ori mai coruptă decât atunci când a preluat-o, pusă pe toate listele negre posibile, prezentată în culori exclusiv mohorâte în presa internaţională. O ţară în care minciuna şi dispreţul faţă de cei mai slabi sau mai săraci decât tine au devenit reguli ascultate cu sfinţenie de toţi ticăloşii căţăraţi în funcţii. O ţară nevrotică, în care dezinteresul, murdăria, abuzurile, violenţele (inclusiv ale poliţiştilor) au atins cote coşmareşti.
Mulţumim din suflet, Conducător iubit!