Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Forţa documentului de Răzvan Voncu

Ca şi alte cărţi de acest gen, volumul lui Pavel Ţugui, intitulat File de istorie culturală, a rămas într-un con de umbră, probabil din cauza relativei dificultăţi de a-l cataloga: este un volum de studii, o colecţie de documente, sau memorialistică deghizată?

Răspunsul corect ar fi că este câte puţin din toate, de vreme ce studiile de istorie literară şi culturală sunt încadrate de documente de arhivă, în contexte pentru a căror elucidare memoria autorului a fost indispensabilă.
Nu toate studiile din volum sunt la fel de interesante, dar cele care sunt aduc dovezi documentare, adesea definitive, în chestiuni intens controversate, scoţând anumite subiecte de istorie literară recentă din legendă şi trecându- le în domeniul factual pozitiv. În special dosarele „cazurilor” din perioada stalinistă – eliminarea lui G. Călinescu şi a asistenţilor săi de la catedră, momentul 1956 în viaţa studenţilor de la Filologie, exmatricularea lui Nicolae Manolescu – conţin mărturii şi revelaţii de primă mână, în măsură să ajute la eliminarea unor „pete albe” ale istoriei vieţii literare din România anilor ’50-’60.
Accentul pus asupra nivelului factual, dezvăluit încă din subtitlul cărţii, are şi o oarecare miză polemică. Se vorbeşte azi, chiar în unele documente oficiale, despre o epocă foarte complexă (în bestialitatea ei nemaiîntâlnită în istoria României), dar recursul la arhive rămâne o raritate. S-au avansat supoziţii, acuzaţii şi chiar calomnii, judecata subiectivă precedând şi adesea excluzând aprioric cunoaşterea pozitivă a faptelor. Pavel Ţugui a fost însă cunoscut dintotdeauna – şi mai ales după 1990, când a devenit posibilă abordarea unor subiecte până atunci interzise – drept un împătimit al arhivei şi un prob colecţionar de documente istorico-literare de prim ordin. Calitatea sa iniţială, avută până spre sfârşitul deceniului al şaselea, de înalt activist de partid în domeniul cultural, i-a permis să cunoască „la sursă” aceste „cazuri” care au agitat viaţa noastră literară în perioada stalinistă, până la „dezgheţul” din anii ’60. Spre onoarea sa, a arhivat documente rare, cărora le dă acum o întrebuinţare istorico-literară legitimă. În ciuda convingerilor sale, bănuiesc, de stânga, Pavel Ţugui nu instrumentalizează studiul de istorie literară şi culturală şi, mai ales, nu manipulează documentul spre a acredita idei din afara literaturii. Studiile sale refac contextele, lăsând sentinţa în seama cititorului.
Este de apreciat, în opinia mea, această demnitate a cercetătorului literar „de şcoală veche”, cu atât mai mult cu cât, în cultura noastră, există dintotdeauna un anume mit al superiorităţii „eseului”, al „creaţiei”, în detrimentul cercetării pozitive. În culturile mai vechi şi mai bine aşezate, complementaritatea celor două modalităţi este un adevăr axiomatic demult acceptat. Realitatea este că nu s-ar putea scrie o istorie a vieţii literare din secolul trecut, fără studii pozitive de factura celor din File de istorie culturală. O foarte necesară istorie a promovării culturii române în străinătate, bunăoară, poate să înceapă de la studiile lui Pavel Ţugui despre Lucian Blaga în diplomaţie, Aron Cotruş. Demersuri de popularizare a culturii române în Italia, Ilarie Voronca, slujbaş de stat şi propagator al culturii româneşti. Noi documente sau Tristan Tzara şi regimul democratpopular din România. Dincolo de amănuntele picante extrase din arhive şi colecţii de ziare – cele referitoare la Tristan Tzara sunt de-a dreptul senzaţionale –, aceste cercetări oferă piste viabile pentru acoperirea întregii teme, precum şi o metodă de lucru, simplă dar eficientă. Pavel Ţugui este nu numai un istoric care ştie să găsească documentul necesar: el stăpâneşte şi arta de a-l lăsa să vorbească de la sine. Ceea ce (dacă ne aducem aminte rândurile aspre scrise de G. Călinescu despre cei ce „îneacă” documentul în comentarii fără rost, doar spre a poza în savanţi) e de natură să ne facă să îi apreciem şi mai mult discreţia şi temperanţa.
Sunt convins însă că cititorii cărţii au „sărit” peste studiile despre autori şi întâmplări din prima parte a secolului XX, mergând direct la cercetările care vizează elucidarea unora dintre cele mai controversate momente ale vieţii literare postbelice: eliminarea lui G. Călinescu şi a asistenţilor săi din Universitate (în studiile George [sic!] Călinescu la Universitate şi la Academia Română şi, respectiv, Al. Piru: „Resping cu indignare acuzaţia nedovedită că aş fi reacţionar”), epurarea unor mari cărturari din Academie (Umilirea filosofului Constantin Rădulescu-Motru), interzicerea lui Arghezi (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu şi Tudor Arghezi), represiunea de după Revoluţia ungară din 1956 (Eugen Simion „... a fost chemat, interogat şi... se pare că este pus sub urmărire”) sau eliminarea din facultate a lui Nicolae Manolescu (Dosarul studentului Nicolae Manolescu. Povestea unei exmatriculări). Ultimele două studii citate beneficiază şi de precizări suplimentare din partea celor doi critici. Documentarea realizată de Pavel Ţugui a vizat spulberarea legendelor şi înlocuirea lor cu faptele reale, spre a se cunoaşte autorii acestor demersuri reprobabile, responsabilităţ ile care revin căpeteniilor regimului comunist din România anilor ’50 în mutilarea culturii noastre moderne, precum şi scopurile urmărite în toate aceste cazuri. Nu văd nimic condamnabil în încercarea cercetătorului de a împărţi drept responsabilităţile, exonerând – acolo unde este cazul – anumiţi lideri comunişti de o parte din vinovăţie ori relevând rolul pozitiv jucat de alţii, în câteva situaţii. De o deosebită atenţie din partea lui Pavel Ţugui se bucură stabilirea şi documentarea modului în care erau organizate şi funcţionau instituţiile însărcinate de regimul comunist cu supravegherea şi „orientarea” activităţii culturale, jocul de putere din cadrul acestora şi ciocnirea permanentă dintre aparenţa de legalitate şi abuzurile din care se alcătuia „munca în cultură”, în perioada stalinistă. Rolul profund nefast jucat de Leonte Răutu şi de grupul din jurul său, bătălia dată, inclusiv pe plan cultural, de Gheorghiu-Dej pentru a-şi elimina adversarii şi a acapara puterea absolută, epuizantele războaie mărunte, purtate pentru a lărgi fisurile apărute în politica „sensului unic” în cultură: toate acestea sunt susţinute de mărturii documentare de cea mai mare relevanţă. Epoca este „extrasă” din fumul legendelor şi ne este restituită, în toată brutalitatea şi primitivismul ei, de către acest cercetător care ştie că menirea sa nu este de a înfrumuseţa sau, dimpotrivă, de a urâţi faptele, ci de a le identifica şi expune aşa cum sunt.
Particularmente interesant este şi studiul Tudor Vianu: „Mă simt apăsat de întregul trecut şi răspunzător pentru întregul viitor”. Abordând, cu documentele pe masă, chestiunea relaţiilor cărturarului cu puterea comunistă, istoricul literar sugerează concluzii similare, în mare măsură, cu cele care decurg din romanul Amor intellectualis, al lui Ion Vianu: savantul a făcut compromisuri cu puterea comunistă, dar moralitatea sa rezultă atât din efortul de a limita aceste compromisuri, cât şi din conştiinţa compromisului, din sentimentul de vinovăţie pe care Vianu nu şi-l ascundea, cel puţin faţă de cei apropiaţi.
Cartea lui Pavel Ţugui nu-şi propune, desigur, să se constituie într-o lectură de desfătare. Meritele ei rezidă în precizie, austeritate şi temperanţă. Documentele editate aici sunt de nemijlocit interes pentru oricine se apleacă asupra vieţii literare şi culturale româneşti din secolul trecut, în special din cea de-a doua lui jumătate. Ar fi fost mai bine ca ele să fi fost editate separat, în addenda, dar chiar şi-aşa, intercalate în comentariu, forţa lor demistificatoare rămâne intactă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara