Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Forţa memoriei de Magda Răduţă


Douăzeci şi cinci de volume de versuri ale unui poet lipsit de spectaculos, nu şi de ecou, oferă cu siguranţă material pentru o selecţie periodică. Petre Stoica este un obişnuit al "bucăţilor alese": din 1974 încoace, el are cinci volume retrospective, ultimele două fiind publicate anul trecut: Şambelan la curtea conacului (la editura timişoreană HELICON) şi La scufundarea vasului Titanic.
Volumul de la Editura Eminescu, prima parte a unei retrospective mai largi, se opreşte cu selecţia în 1978, anul în care apărea Un potop de simpatii. Cel care face alegerea poemelor (rămas anonim, în condiţiile în care, până acum, toate volumele selective erau realizate sub îngrijirea autorului) trece peste epoca începuturilor, legate de revista clujeană "Steaua" şi de mişcarea de abandonare a rigorii ideologice. Prima fază care rezistă estetic este cea în care se construieşte un spaţiu liric ce va deveni element de reper pentru o întreagă vârstă poetică a lui Petre Stoica: un spaţiu ce se naşte din privirea orientată sistematic înapoi, către timpurile perfecte şi către obiectele ce funcţionează drept mediatori ai amintirii: obiecte casnice, fotografii, unelte: "...rochie/ de mireasă,// un bâtlan împăiat,// "Asociaţia popicarilor din Banat",/ şi eu cu-n cal de turtă dulce/ - primul meu Pegas -// o, nepoţii, nepoţii/ şi şoarecii pândind aceste foi/ aceste frunze de toamnă/ plutind cu blândeţe/ peste focul timpului". ("Albumul cu fotografii", 1968).
Imperativul privirii care refuză prezentul şi îl îndepărtează ca nesemnificativ ("azi e numai azi/ o simplă zi fără nume/ o zi fără haine, fără glas, fără suflet" - "Dacă...", 1976) determină întotdeauna selecţia recuzitei: universul dispărut ("Banatul de poveste") şi cel pe cale de dispariţie (fiinţa naturală, civilizaţia agrară) sau banalul lucru comun, până acum apoetic (şi care se va transforma în volume precum O casetă cu şerpi (1970) sau Sufletul obiectelor (1972) în teroare a lucrului ubicuu: "Obiectul acela din vitrină te priveşte/ te priveşte dimineaţa şi seara şi noaptea/.../ te vede cum te scarpini în nas/ te vede murind/.../ fiinţa aceea de ceramică ieftină/ scârba aceea/ te vede ("Obiectul din vitrină", 1972).
Axele de construcţie a spaţiului vor evolua de la nostalgia calmă a perifericului spre o deznădejde neascunsă în faţa brutalităţii "civilizaţiei atomice". Anunţat cu delicate imnuri agrare: "Îşi scutură pleava din păr,/ şi după ce vântură seminţele calde/ priveşte ceasornicul anotimpului calm, porunceşte vierilor harnici/ să culeagă ţâţele butucilor/ pline cu lapte roşu" - ("Marelui Hesiod, cu dragoste", - 1969), elanul care azi s-ar numi "ecologist" va căpăta pe parcurs declarate nuanţări suprarealiste în ton funebru ("În ultima zi a sfintelor sale geneze/ iubitul maestru(...) văzând că e timpul şi-a spălat cele câteva pensule/ apoi şi-a pus pe umeri aripi de serafim/ plecând unde trebuie" - "Când maestrul Rousseau a plecat unde trebuie", 1969). Astfel se va construi un alt spaţiu de limită: cel al unei civilizaţii rurale minate nu de trecerea timpului, ci de imixtiunile prezentului, încă o dată destructurant. Lumea curată a satului se vede ameninţată, ca în sămănătorismul cel mai pur, de o modernitate acidă: "un buzunar cu seminţe de floarea-soarelui/ un pix fără pastă/ un văr de la oraş are brichetă cu gaz/ un contabil un străin de sat un surdo-mut/.../ un mosor un prost un cleşte un pensionar şi alte persoane de seamă/... şi în faţa intrării un cal în ploaia rece de toamnă" ("Bufetul seara", 1978).
Efortul de recuperare, "arheologia blândă" (titlul volumului din 1968) este susţinut de o energie a limitelor de la care poetul nu va înceta să se revendice. Peste toate evocările voit inocente, peste domnia obiectualului, peste semnul degradării materiale înregistrat cu voluptate amară, peste toate acestea pluteşte, abia voalat, orgoliul de outsider al poetului, sprijinit pe forţa memoriei. Un puternic "Eu îmi amintesc" cu accentul când pe primul, când pe ultimul cuvânt este centrul întregii construcţii evocatoare din poezia lui Petre Stoica: "Îmi amintesc lumina aceea de culoarea mentei/ îmi amintesc surâsul acela din adolescenţă/.../ şi-mi amintesc şi alte lucruri simple/ destule/ ca să uit atâtea şi atâtea amintiri/ mai importante desigur/ dar mie îmi place aroma portocalie/ şi nu coaja ei" ("Îmi amintesc...", 1975).
Poeziile aşa-zis auto-referenţiale sunt când bonome, când tragic-resemnate: "Eu nu scriu poeme cu arome de biscuiţi/ nu scriu poeme cu substrat hegelian/.../ scriu despre valoarea unui ac de cusut" ("Mărturisire", 1976); "Plantaţi-mi crucea acolo unde cărările se opresc/ în cimitirul fiarelor vechi.../ nu am merite merinde nu am bust am brusturi..." ("Unde urzicile cad copleşite", 1971). Pentru multe dintre ele, cauza pierdută e semnalizată din titlu: "Un biet acar pe linii secundare", "Ultimul", "Lauda", "Senin". E autoironia unui exclus copleşit de alt soi de glorie, nu de cea a recunoaşterii literare, din a cărei absenţă, ca tot nedreptăţitul, îşi extrage un merit: "scriu în aşa fel încât poezia să fie pusă sub semnul întrebării// scriu şi scriu/ ca să-mi distrug posibilitatea de a primi o cunună de lauri" ("Mărturisire").
Vorbind despre "dezabuzarea descriptivă" a lui Petre Stoica, Dan Laurenţiu condiţiona naşterea poeziei sale de un fel de frustrare superioară de care de obicei e mai bine să nu vorbeşti, din cauza periculoasei sale asemănări cu grandilocvenţa: "Lumea lui Petre Stoica e artificială, în sensul că ea s-a constituit ca operă post-hoc a orgoliilor demiurgice ale omului", ceea ce ar explica oarecum tratamentul ei "plin de înţelegere, cu o puternică notă a duioşiei".