Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tema lunii: "exerciţii de admiraţie":
Fotografie de grup de Varujan Vosganian

Aşa cum, adesea, cărţile se nasc din cărţi, şi scriitorii se nasc din scriitori. Portretul meu literar este, de fapt, o fotografie de grup.

În spatele unei trăsături, al unei cute de pe frunte, al unei licăriri de privire ori strângeri din colţul buzelor, se găseşte câte o melancolie, câte un vis ori câte un vis din vis al unuia dintre scriitorii pe care i-am cunoscut ori a fost ca şi cum i-aş fi cunoscut.
Mă întorc uneori în viaţa mea ori în viaţa vieţilor mele, pentru a mă lecui de spaimele care mă bântuie.
Mai întâi, despre cei care m-au înconjurat doar cu tăcerile lor, precum statuile, aşezate în cerc, ale înţelepţilor lumii. În fiinţa mea de carne şi oase sălăşluieşte o alta. Henri Coandă spunea că o asemenea fiinţă există în fiecare din noi şi că centrii ei sunt localizaţi la subsuoară. Principala funcţie a acestei fiinţe dinlăuntru este levitaţia. Dintr-un anumit punct de vedere, viaţa e o luptă împotriva gravitaţiei, împotriva căderii, împotriva acelui abîme, tăcerea eternă a spaţiilor infinite care sperie, cum spunea Blaise Pascal. De aceea se spune „greu ca un mort”, căci centrii aceia se sting, moartea trupului e o izbândă a gravitaţiei.
Poate că poezia este, la rândul ei, un fel de a lupta împotriva neantului. Fiinţa aceasta, care funcţionează ca o secreţie endocrină, a crescut în mine mai bine de cincisprezece ani, înainte de a căpăta un nume. A fost tot ca o ontogenie care a repetat filogenia. Când eram în primele clase primare, versificam precum Vasile Cârlova, prin clasa a cincea am evoluat spre Vasile Alecsandri, în pragul adolescenţei scriam epistole cosmogonice şi descriam peisaje eminesciene, prima poezie publicată într-o gazetă şcolară, pe vremea când aveam şaisprezece ani, era o meditaţie blagiană. Cel mai greu mi-a fost cu Nichita Stănescu. El a fost primul care mi-a arătat calea spre vârful muntelui, unde daimonul din mine urma să mă ispitească. N-am putut de unul singur să mă eliberez de Nichita Stănescu. A trebuit să urmez Facultatea de Matematici. Relaţia pe care matematica ţi-o dezvăluie între plan şi hiperplane m-a ajutat să mă desprind. Astfel încât, atunci când am întâlnit poezia lui Virgil Mazilescu, cel mai ispititor dintre toţi, sinucigaş de ispititor, eram deja deprins cu meşteşugul acestei lupte de-a Iacob şi îngerul.
Nu m-am eliberat, însă, pe de-a-ntregul, de niciunul dintre ei. Varujan Vosganian a rămas un fel de crossopterygian, între ţărm şi mare.
Aceştia sunt, aşadar, cei pe care nu i-am cunoscut, pe care i-am întâlnit fără ştirea lor, stând la pândă. Lor li se adaugă cei pe care i-am cunoscut pe viu. Atâta doar că pe cei trei despre care am să vorbesc acum nu-i mai pot reîntâlni decât în dimensiunea a cincea, căci ei au trecut dincolo de trepiedul cartezian care este lumea aceasta.
Primul dintre ei, întâiul ascultător al poeziilor mele, a fost Levon Kalustian. Cu caietul la braţ, am mers la casa din strada Tunelului, la numărul 4. Oare câţi scriitori sunt conştienţi de cât de importantă este pentru elevul cu poeziile scrise în caietul de şcoală prima întâlnire de acest fel? Când creierul e încă moale ca lutul şi pe el se întipăreşte fiecare cuvânt?
Levon Kalustian m-a ascultat cu băgare de seamă, mi-a spus că trebuie să mă împrietenesc cu cuvintele şi m-a întrebat dacă am un dicţionar. Nu aveam, şi atunci mi l-a dăruit pe al său. Nu l-am mai întâlnit niciodată pe Levon Kalustian, deşi am mai mers de câteva ori să vizitez casa din strada Tunelului, unde trăiau, împărţindu-şi singurătăţile, cele două surori, Vartuhi şi Satenica, şi fratele Manole. Mergeam să văd cactuşii, atunci când înfloreau, şi să mai primesc în dar câteva cărţi primite de la Levon, fratele lor mai vârstnic, care trăia la Bucureşti.
Dacă de la Levon Kalustian am primit în dar partea explicată a cuvintelor, de la Mircea Ciobanu am primit partea lor neexplicată. El a fost învăţătorul meu în ce priveşte poezia. Cuvintele sunt ca păsările, îmi spunea. Fiecare cuvânt are puterea lui de a zbura, fiecare cuvânt are aripile lui, unele mai întinse, altele mai mici. În plus, fiecare cuvânt are greutatea lui, unele sunt mai uşoare şi mai umflate, ca nişte baloane, altele mai profunde. Fii concret, spunea, foloseşte cât mai puţine abstracţiuni. Forţa poeziei de a fi abstractă nu vine din cuvinte, ci din sensuri. Fereşte-te de neologisme, utilizează cuvintele vechi. Aşa cum cărămida aşezată în vârful templului este mai fierbinte, pentru că este purtată din mână în mână până sus, tot aşa şi cuvintele vechi, purtate din gură în gură, sunt mai profunde, au mai multă energie. El m-a învăţat să citesc Biblia ca pe o carte de poezie; am citit astfel, împreună, Eccleziastul, Cartea lui Iov ori imnele dragostei din cea de-a doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Pavel. Poezia adevărată a lumii, mi-a spus, este, de atunci şi până azi, o înşiruire de psalmi.
Fuma mult, avea o voce groasă şi priviri pătrunzătoare. Vorbea în şoaptă şi privea literele de foarte aproape, de parcă îşi îngropa faţa în hârtie. Când nu a mai avut voie să fumeze, strângea între degete un ghem de parafină. Mi-a citit, în manuscris, poemele Vântului Ahab, iar eu i-am încredinţat primul meu roman. Mi-a spus: „Varujan, tu nu ai simţul umorului şi, de aceea, când vorbeşti la persoana întâi, rişti să fii patetic.” A fost, aşadar, singurul cititor al acelui roman, pe care l-am distrus după aceea, ceea ce nu m-a împiedicat, apoi, să câştig bani frumoşi publicând schiţe umoristice în revista şi în almanahul cu acelaşi nume, „Urzica”.
Am mai învăţat de la Mircea Ciobanu că poezia trebuie trăită cu respect. Că poezia nu trebuie doar trăită, ci şi suferită, astfel încât a scrie poezie e un fel de a-ţi curma zilele. Şi nu era departe de adevăr, nici unul din poeţii pe care i-am cunoscut la el acasă, începând chiar cu el însuşi – Daniel Turcea, Marius Robescu, Grigore Hagiu, Dan Laurenţiu, Vasile Petre Fati, Nicolae Ioana – nu a ajuns să-şi trăiască bătrâneţea.
Celălalt personaj al acestei fotografii de grup este Laurenţiu Ulici. În mod paradoxal, cu cât o persoană este mai complexă, cu atât este mai simplu să fie caracterizată prin mai puţine cuvinte. Legenda unui om, când el are virtutea de a fi legendar, poate fi chiar exprimată printr-un singur cuvânt. Nichita Stănescu, de pildă, era un risipitor. Laurenţiu Ulici era un jucător. El s-a jucat cu destinul, s-a jucat de-a cuvintele, s-a jucat de-a politica, s-a jucat de-a jocul. Nu era un Magister Ludi, de felul lui Joseph Knecht, ci un fel de Magister Ludens, căci el nu dorea să domine. Jocul are şi el câştigătorii săi, ca şi bătăliile. Ceea ce face diferenţa între joc şi luptă nu sunt învingătorii, ci învinşii. Jocul nu-şi nimiceşte înfrânţii, uneori, atunci când jocul e dus până la capăt, el are învingători, dar nu are învinşi.
Un astfel de jucător a fost Laurenţiu Ulici. Era dispus să mizeze totul chiar pe muchia lucrurilor, pe situaţii imposibile, fiind uneori singurul protagonist, el învingător şi tot el învins. Făcea toate acestea pentru că avea o bunătate din fiinţă. El nu credea că viaţa e aşa de rea precum pare şi socotea că, dacă ai răbdare să-l cunoşti, nici un om nu e de neînţeles.
Fiind jucător, Laurenţiu respecta regula jocului. Ştia să câştige, dar ştia şi să piardă. Îmi amintesc, atunci când, abia ieşit din adolescenţă, am debutat într-un cenaclu, a venit un tânăr critic bărbos care s-a aşezat în prima bancă şi care trebuia să vorbească despre poeziile mele.
A agitat nişte chei şi a fumat întruna, ascultând tot mai nervos laudele patetice pe care mi le adresau diverşi membri ai cenaclului. La sfârşit, înainte de a o şterge în grabă, n-a spus decât că, dacă vrei să afli cum nu trebuie scrisă poezia, să citeşti numaidecât poeziile mele.
După aproape cincisprezece ani, când am publicat primul volum de poezie, m-a rugat să vorbească la lansare. Şi a spus aşa: „mi se pare corect să vorbesc şi acum, pentru a îndrepta o greşeală de demult”. Şi a mărturisit că a spus acele lucruri ucigaşe despre versurile mele, pentru că era nervos, se grăbea la bridge şi şedinţa de cenaclu nu se mai termina odată.
I-am cunoscut pe mulţi dintre prietenii săi, nu ştiu să fi avut vreun duşman. Mulţi scriitori ai generaţiei ’70 îi datorează consacrarea. Nu era un excentric, dar îi plăceau paradoxurile, oximoroanele. Mitică şi Hyperion erau dimensiunile înlăuntrul cărora şerpuiau susul-josul, râsul-plânsul, dealul-valea. Avea o cultură impresionantă, oamenii nu ar fi putut rivaliza cu el, ci, eventual, bibliotecile. Îţi punea cincisprezece întrebări la care răspundeai cu da şi nu, după care îţi spunea la ce scriitor te-ai gandit. Când polemiza, aveai două variante: ori îţi declara ritos că n-ai deloc dreptate, ori accepta că ai dreptate, dar din cu totul alte motive decât credeai.
Cu o zi înainte de a muri, a băgat mâna în buzunar şi mi-a dat o monedă. Aşa cum făcea şi Nichita. Moartea i-a fost, în felul ei abrupt, o prelungire a modului în care a trăit. De altfel, trecut prin atâtea năstruşnicii, cacialmale ingenue ori nesăbuite, izbânzi şi deşertăciuni, Laurenţiu Ulici nu ştie că a murit. Să-l iubim mai departe şi să nu-l tulburăm.
Aceasta este aşadar, posibila fotografie de grup pe care aş purta-o în buzunarul de la piept, dacă nu mi-ar fi permis să am decât una singură atunci când sunt întrebat despre numele meu. Iar dacă doriţi să stiţi care sunt eu, dintre chipurile sepia adunate laolaltă în poză, cu priviri umbroase ca de dagherotip, n-o să mă puteţi găsi. Căci eu sunt fotograful.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara