Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Scrisoare din Paris:
Fotoliul numărul 6 de Lucian Raicu

Omagiul lui Eugen Ionescu, rostit, într-una din zilele acestui an, de Marc Fumaroli, succesorul scriitorului de origine română, la Academia Franceză - fotoliul al 6-lea, ocupat, înaintea lui Ionescu, de Jean Paulhan. Fumaroli - vorbeam nu de mult de recenta sa carte: Diplomaţia spiritului, de la Montaigne la La Fontaine - este profesor de literatură franceză clasică la Collčge de France, Ionescu fusese şi el profesor de literatură franceză la un liceu din România anilor treizeci, perfect cunoscător şi admirator, ca şi succesorul său la Academie, al "clasicilor", tot aşa, de la Montaigne, la La Fontaine şi Moličre şi Saint-Simon. S-ar fi bucurat să ştie cine-i va rosti elogiul solemn sub cupolă şi îi va succeda pe fotoliul cu numărul 6... Cineva care va preţui cum se cuvine în opera şi în acţiunea premergătorului - "spiritul libertăţii", domnind cu a sa aură, decenii în şir, peste ocupanţii acestui al 6-lea fotoliu. Ca un făcut - cum bine se zice.

Paulhan, la direcţia Noii Reviste Franceze şi a casei Gallimard, este adevăratul descoperitor al lui Ionescu, al geniului ascuns în tânărul emigrant sărac şi necunoscut, ce şansă de nesperat pentru acesta şi ce veritabil miracol, să pună ochii pe el, încă din anii cincizeci guvernatorul republicii literelor franceze - căci asta era de fapt! - Paulhan el însuşi!. Între cel puternic şi glorios şi cel aparent slab şi umil trecea un curent, se stabilea un contact, exista o filiaţie spirituală greu de bănuit - pe care o pune în lumină Marc Fumaroli în al său academic Elogiu : "Ultimii titulari ai acestui al şaselea fotoliu, Jean Paulhan şi Eugčne Ionesco, au onorat beletristica franceză în spiritul libertăţii. Înainte de a fi primit în acest Aşezământ al Dumneavoastră, în 1963, autorul eseului "Fleurs de Tarbes" a fost timp de o jumătate de secol la direcţia revistei "La Nouvelle Revue Française", un critic cu o curiozitate universală, descoperitor şi revelator de talente. Jean Paulhan a avut religia cuvântului, dar şi cea mai de temut ironie în contra cuvintelor."

Religie, dar şi ironie faţă de limbaj, sacralizare dar şi comedie a cuvintelor, iubire - de tip "clasic" - dar şi sarcasm, asta ne aminteşte de ceva şi mai ales de cineva, ştim noi bine de cine, de cel pe care, tocmai, pusese ochii Paulhan.

Nu era singura trăsătură de unire, exista încă una, la fel de importantă, ţinând de ceea ce Fumaroli numeşte "spiritul libertăţii", un anume refuz al înregimentării şi al nedreptăţii ce se revendică de la un principiu al justiţiei, al cauzei "drepte", cunoaştem placa... Acel ceva insuportabil spiritului liber - şi cu adevărat "drept", care făcea ca Paulhan şi Ionescu să se "adulmece" de departe şi să se recunoască, de departe, unul în celălalt...

Independenţa morală - "spiritul libertăţii" - ce nu îngăduia noua vânătoare de vrăjitoare, nu prea tare deosebită de cea care, în timpul regimului vichy-ist, o precedase. Listele negre - noua teroare. A o respinge, a-i refuza ipocrita legitimare în numele luptei împotriva celei vechi... O caracteristică de "tip Paulhan" a spiritului ionescian... Sau una "ionesciană" a lui Paulhan... A nu deveni rinocer tot luptând cu rinocerii... "Eugčne Ionesco era pe atunci un străin şi un necunoscut pe care Jean Paulhan şi Raymond Queneau l-au ajutat să fie descoperit. Un altul dintre primii săi aliaţi, André Breton, a descris astfel climatul care domnea în Parisul literar al anului 1945 - urmează, citat de Fumaroli, un text al lui Breton - unul din primii susţinători ai deloc susţinutului pe atunci Ionesco, un text despre care mi-aş îngădui să spun că este impregnat de un "nu ştiu ce" profund ionescian:

"Numai staliniştii organizaţi în forţă în perioada clandestinităţii reuşiseră să ocupe cele mai multe posturi cheie în edituri, în presă, la radio, la galeriile de artă... Puteai afla pe cei mai fanatici antimilitarişti... agitând "listele negre", lacomi de pedepse, chiar dacă pe sub mână ştergeau cu buretele, în schimbul unor garanţii ferme, ceea ce constituia tehnica aşazisă a deculpabilizării".

Era deja o doză de tipic Ionescu - cel ce deja era, cel ce va deveni - în textele, în "atitudinile" - exemplare - din epocă, ale lui Paulhan, ale lui Breton... şi unul şi celălalt, cu un atât de bun reflex, pro-ionescieni... Cu astfel de "atitudini" putem considera că - direct şi indirect - începuse de-a binelea "bătălia literară" pentru Eugen Ionescu în Parisul primilor ani

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara