Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Für Hugo de Cosmin Ciotloş

Un roman întru totul neobişnuit reuşeşte să fie Gravură în mi bemol (Editura Humanitas, 2006) al lui Cristian Robu-Corcan. Straniu prin tema care se diluează picaresc şi muzical pe pagini întregi, rafinat până peste aşteptările vremii prin scriitură, arborescent fără a fi stufos şi exotic în absenţa geografiei, opul acesta pare a veni, totuşi, de nicăieri. Desigur, nu cade pe un teren steril, se pot oricând stabili conexiuni, nu şi paternităţi sau filiaţii. E o carte pe care puţine altele o anunţă, dar pe care destule o primesc în rîndul lor. Se întâmplă, de pildă, în literatură, ca personajele-muzicieni să evolueze aproape întotdeauna sub o genialitate care naşte utopii sonore ori apocalipse carnavaleşti (aşa cum în filme li se întâmplă puştilor înzestraţi pentru matematici). Dar de aici şi până la contrucţia romanescă vădit "contaminată" muzical care e Gravură în mi bemol distanţa e apreciabilă. Personajul violonist nu schimbă - cântând - numai lumea lui, el modifică chiar structura şi ritmul cărţii...

S-ar putea reproşa romanului lui Cristian Robu-Corcan tocmai detaliul teoretic al abaterii de la regulile genului. Mă grăbesc să adaug: de la mai toate regulile, fără vreo excepţie notabilă. Narativitatea lui nu are de-a face cu realul, ci cu viziunile psihedelice de factură romantică. În linii mari şi cu o doză de umor, l-am putea asocia cu cartoon-ul Yellow Submarine al celor de la The Beatles sau cu filmul The Wall al trupei Pink Floyd. Aceeaşi derogare de substanţă faţă de legile percepţiei şi mai ales faţă de legităţile redării, acelaşi slalom discret printre certitudini. Practic, nu atât faptul că se întâmplă bizarerii contează, cât mai ales nuanţele consemnării acelor bizarerii. Ceea ce se petrece nu e chiar de nepovestit (căile romanului sunt destul de netede, la urma urmei) dar e doar o variantă obţinută prin consens. Ne putem întreba oricând dacă detaliul ales şi nu un altul e cumva mai important.

Aşadar, Hugo, personajul principal, care la început locuieşte în mansarda unei case neobaroce, iubit sau adulat de toţi locatarii (de la proprietara mirosind a lavandă la un tânăr grec care nu încetează să-l pândească) va ajunge să trăiască o poveste de dragoste după toate regulile unei compoziţii clasice cu tânăra Elise. "Für Elise", auzim insistent după fiecare din replicile care o privesc. Pe scurt: o dată cu moartea prematură a acestei iubite, Hugo va părăsi vila îndreptându-se spre nord, spre Bruges şi Anvers, apoi va coborî din oraş în oraş, prin Napoli, Perugia şi Roma. Străbate toate aceste ţinuturi şi îi farmecă pe toţi cei întâlniţi purtat de muzica pe care o armonizează din instrument în instrument (lista acestora e o adevărată panoplie care merită culeasă, glorios, din subsolul paginilor: "museta", "citola", "syrinx", "chrottă", "aulos") şi de partiturile lizibile, dar imposibile, pe care le lasă în urmă. Va iubi, în drumurile sale, fata albă a unui anticar şi îşi va auzi, peste ani, copilul cântându-i. Va vedea un ţânţar murind de bătrâneţe şi va aştepta, într-o apă, să treacă moartea pe lângă el; va primi scrisori îndrăgostite de la tânărul grec; pe unele le va citi, pe altele nu; va primi calm vestea morţii celor din vila neobarocă şi va privi liliacul crescut din mormântul Elisei; va abandona muzica şi îşi va dărui toate obiectele unui biet simoniac. Întors în mansardă cu nimic mai îngreuiat decât plecase...

Rezumatul acesta nu comprimă, în nici un caz, secvenţe ample; el compactează fraze - în sens sintactic şi totodată muzical. Dintre cele 41 de "capitole", multe depăşesc cu greu o pagină, rolul lor fiind acela de lianţi. Sau, cu egală probabilitate, de borne. Pasaje independente, ele nu umplu goluri narative, nu sunt ceea ce numim lejer, "burţi", ci asigură stabilitatea unor paliere de tensiune. Exact ca în construcţiile muzicale întinse. Mai evidente fonetic decât semantic, am spune. La fel cum sinestezia, atât de prezentă în roman (inclusiv în titlu, destul de nefericit şi de facil) e mai curând o performanţă tehnică. Cu condiţia - puţin probabilă - ca şi noi, şi autorul, să credem în gratuitatea trucurilor. Dacă jocurile sale de suprafaţă sunt nişte ironii şi nişte arlechinade perfect executate? Dacă manierismele formale disimulează o atitudine foarte sigură de sine, şi nu vreun meşteşug ?

Personal, cred mai mult în eleganţa conştientă a stilului din Gravură în mi bemol decât în construcţia elaborată minuţios de care dau seamă toate analogiile muzicale. Ceea ce duce pe de-o parte la o fluenţă neaşteptată, la o alunecare lină dintr-un capăt în altul al cărţii (iar pe spaţii mici la adevărate bijuterii), iar pe de alta, la un spaţiu în care cititorul n-ar avea, din păcate, vreme să zăbovească. Din numai câteva linii trasate între cuvinte avem, de exemplu, cea mai frumoasă graviditate şi cea mai limpede paternitate. Nişte legături care par să se stabilească în altă lume: "Hugo se uită în depărtare. Cineva îi spusese că în nopţile senine se văd vârfurile reci ale Apeninilor Umbrici. Că vulcanul Vezuviu, de lângă Napoli, când erupe, e ca bărbatul înfierbântat de femeie. Fiica anticarului fuge ruşinată. Dar se opreşte după câţiva paşi. Face semn cu mâna. Zâmbeşte. Toamna, curtea lui Guido Gozzi se umple de pere. Fiica lui râde tot timpul. Durerea din sâni a dispărut. În pântec nu mai simte arsura. Parfumul perelor dezvoltă extaze. E perioada în care părul lui Hugo începe să se înroşească."

Bineînţeles, asemenea fragmente au scheme interne imposibil de extins la nivelul unui roman întreg; din ele rămâne numai o anumită atitudine, o metodă de raportare şi o credinţă care s-ar putea, în cele din urmă, extrapola, salvând astfel unele mecanisme datate sau neinspirate (invocarea repetată a "descendentului direct pe linie paternă al poetului Gonzalvo de Berceo, mort în 1246" îmi vine numaidecât în minte). Rupând legăturile cu o bună parte din proza actuală şi inventând un teritoriu prin care se circulă - vrând-nevrând - cu o viteză care ameţeşte şi taie respiraţia, Cristian Robu-Corcan devine fără oscilaţii unul din cei mai interesanţi prozatori ai ultimilor ani. Îi mai rămâne, totuşi, obligaţia să se decidă între dantelăriile baroce şi execuţiile seci ale benzilor desenate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara