Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Fără sens de Angelo Mitchievici

Fără cale de-ntors
(Sin Retorno, 2010)
Regia: Miguel Cohan.
Cu: Leonardo Sbaraglia, Martin Slipak, Bárbara Goenaga.
Genul filmului:Dramă, Thriller.
Durata: 104 minute.
Produs de: Castafiore Films.
Distribuitorul Internaţional: Distribution Company.

Ce semne anume anunţă că existenţa noastră se va modifica radical, că niciodată lucrurile nu vor mai fi ce au fost, că vom purta cu noi o umbră permanentă, chiar dacă discretă? Cum apreciem vinovăţia unui tânăr lipsit de experienţa încercărilor vieţii care are prea puţin curaj pentru a se livra unei judecăţi serioase?
Dar pe cea a părinţilor care-i acoperă fapta? Filmul lui Miguel Cohan a primit Marele Premiu al Festivalului Transilvania din acest an, precum şi premiul pentru cel mai bun scenariu pentru încercarea de a pune în ecuaţie o situaţie aparent fără sens. Situaţia pe care o creează Miguel Cohan are simplitatea tragediei şi indecidabilele morale ale romanelor dostoievskiene. Federico Samaniego (Leonardo Sbaraglia), conducând neatent în drum spre casă, noaptea, este pe punctul de a lovi un biciclist, pe Pablo (Agustin Vasquez), a cărui bicicletă o distruge. Între cei doi are loc un schimb de replici acide create de tensiunea momentului. Şofer neexperimentat, ieşit de la o petrecere, Matias Fustiniano (Martin Slipak) îl loveşte din plin pe Paolo la foarte puţin timp după primul accident. Scena nu are martori bine plasaţi, ceea ce va corupe fundamental depoziţia lor, iar tânărul Matias, însoţit de prietenul său Chaucha (Felipe Villanueva) iau decizia de a fugi de la locul accidentului, lăsând în urmă un corp însângerat întins pe caldarâm. Nici Federico, nici Matias nu au nici cea mai vagă idee despre existenţa modestă a lui Pablo, desenator de tatuaje, iubitor al benzilor desenate. Pablo este introdus în film prin relaţia cu tatăl său, o relaţie care poartă semnul unei afecţiuni reciproce şi a unei singurătăţi împărtăşite.
Cazul aparent banal ia amploare după moartea la spital a lui Pablo şi decizia tatălui său de a continua o anchetă abandonată cu lejeritate de către autorităţi. Din acest punct, filmul evoluează pe trei planuri care alternează: cel al investigaţiei iniţiate de tatăl care socoteşte îndreptăţită aflarea vinovatului şi judecata publică a acestuia, al operaţiunii întreprinse de familia lui Matias de a şterge urmele pentru a-şi salva fiul şi al culpabilizării eronate şi condamnării lui Federico la cinci ani de închisoare. Chestiunea vinovăţiei este dublată de cea a traumei, una triplă. Tatăl neîmpăcat cu moartea fiului apelează la catharsisul provizoriu al pedepsirii vinovatului; Matias rezistă cu greu presiunii psihologice la care este supus şi numai insistenţa şi abilitatea părinţilor conduc la un compromis moral pe care aceştia îl asumă, iar Federico va rămâne marcat definitiv de experienţa carcerală, incapabil de a-şi normaliza viaţa, vendeta sa nefiind propriu-zis un act cathartic, pentru că nu schimbă nimic, ci unul disperat. De fapt, abilitatea regizorului vine din relativizarea vinovăţiei începând cu cea a principalului responsabil pentru accident, Matias. Matias ezită între a ajuta victima şi abandonarea ei, ezită între a se autodenunţa şi a se ascunde, ezită între a spune adevărul şi a livra o minciună, ezită între bucuria de a afla că Pablo este viu şi dorinţa ca acesta să fie mort, ezită inclusiv între a rămâne cu o fată la petrecerea studenţească şi a-l conduce pe Chaucha acasă. Este evident că Matias nu este capabil să asume responsabilitatea unui astfel de act, ceea ce nu face din el un om rău. Ezitările sale reflectă imaturitatea sa, chiar şi o anumită ingenuitate, pentru că minciunile sale se dovedesc inconsistente, prost gândite. Cei care asumă responsabilitatea în locul lui sunt părinţii, decişi să-l acopere, mai ales când li se relevă faptul că amploarea pe care ancheta o ia poate conduce la detenţia fiului lor. Această vinovăţie, asemeni unei sume depuse la bancă, are o dobândă în creştere, mai ales atunci când ancheta o ia pe o pistă falsă, conducând către ventrilocul Federico, şi când în urma procesului vine o condamnare la cinci ani de închisoare. Hybrisul lor constă în această asumare a responsabilităţii distrugerii existenţei altuia în locul existenţei propriului lor fiu. Câţi părinţi ar proceda altfel?
Remarcabilă în filmul lui Miguel Cohan este tocmai această problematizare torturantă a vinovăţiei. Hybrisul tatălui lui Pablo constă în ancheta sa obstinată, în vendeta simbolică. Câţi taţi nu ar proceda la fel în urma ineficienţei autorităţilor? Câţi s-ar resemna cu un rezultat nul? La rândul lui, Federico îşi doreşte o vendeta, şi în vederea ei îl descoperă şi îl răpeşte pe Matias, punându-l în faţa tatălui victimei şi lăsându-i acestuia posibilitatea răzbunării care nu mai are loc. Ceea ce poate scăpa atenţiei spectatorului este tocmai acest traseu destinal al personajelor şi mici detalii care ne conduc către un joc secund. În seara accidentului, Pablo desenează pe umărul unei femei un dragon, imagine a Leviathanului, a distrugerii; tatăl lui se pregăteşte să evacueze din casă o parte din lucrurile lui, printre ele aflându-se şi benzile sale desenate. Câteva foi desprinse îl vor face să se oprească să le adune în locul unde are loc accidentul, primul accident care-i distruge bicicleta nu-l îndepărtează de locul fatidic, ci-l expune coliziunii ulterioare etc. Privit din alt unghi sugerat de Chaucha, punctul de plecare al accidentului îl constituie un amănunt trivial care îl determină să plece de la petrecere, să apeleze apoi la prietenul său pentru un drum cu maşina etc. Fiecare gest nesemnificativ în sine apare deodată dilatat şi precizat ca etapă a traseului destinal la retrospectivă. Şi aici vinovăţia este plasată într-un plan inaccesibil, al unui sens care se refuză comprehensiunii. Putem socoti că situaţia este complet absurdă, că şirul de întâmplări relevă imposibilitatea de a stabili un sens, şi de aici sensul unei existenţe. Pe de altă parte, putem socoti că există un sens care ne scapă, că zeii decid pentru noi într-un fel care ne este inaccesibil, care evocă oroarea şi fascinaţia numinosului aşa cum îl descrie Rudolf Otto în cartea sa, Sacrul. Pus într-o îngustă perspectivă juridică, cazul relevă eroarea autorităţilor, de la cele criminalistice la cele judiciare, plasând o parte din vină aici. Însă întregul proces evenimenţial indică ineluctabilul unor existenţe care se intersectează derizoriu şi tragic fără ca un sens să ofere catharsisul multaş teptat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara