Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Fără teamă de Ovidiu Moceanu

Nenea Anton a murit. Nu-mi venea să cred că nu-i voi mai auzi respiraţia cuminte în liniştea care se lăsa după ce se stingea lumina. Era al treilea deces în salonul nostru în nici o săptămână de când am venit. Numai în salonul nostru. Adevărul e că ne feream să ţinem contabilitatea morţilor. Părea că nu ne interesează, dar întrebam curioşi pe cei din alte saloane când mergeam la tratament.

Când urcam scările, nenea Anton s-a oprit, a dus mâna stângă la inimă, s-a clătinat, parcă nu vedea nimic în jur şi era cât pe aci să cadă pe spate, să se ducă de-a berbeleacul pe scări. L-am întrebat ce se întâmplă, dacă îi este rău, iar dânsul mi-a atins mâna, să stau liniştit, nu e nimic, va trece. Era vânăt la faţă şi respira tot mai greu, se sufoca, nu mai putea să-şi ridice picioarele. L-am aşezat în pat şi nici prin gând nu mi-a trecut că trebuie să chem un doctor. Am pus totul pe seama băuturii. Era cherchelit bine, mirosea a ţuică de la o poştă. La un moment dat, a încercat să se ridice, dar s-a oprit, cu mâna rezemată de căpătâiul patului şi capul sprijinit cu obrazul drept de pernă. Aşa l-am lăsat când am plecat la gară. Venisem să-mi iau haina, atârnată în cuier, şi n-am schimbat nicio vorbă cu ceilalţi din salon, grăbit să o ajung pe mama din urmă. Pornise foarte hotărâtă să ajungă la gară, desigur supărată că nu o lăsam să rămână acolo peste noapte, lucru, ce-i drept, nu imposibil, dar atât de dăunător pentru dânsa, în stare să plângă din orice. Am reuşit cu greu să-i abat gândurile de la imaginea bărbatului suferind, pe care îl duceau la reanimare. Se gândea la familia lui, la copii, la soţie, cât avea să sufere, amintindu-şi de propria suferinţă la moartea fratelui şi a tatălui meu. Parcă nu auzea ce-i spun, preocupată de un gând – să ştie dacă, într-adevăr, nu avea familie, nu avea copii, cum ziceam eu. Pe de altă parte, după câte vorbeau unii care îl cunoşteau de mai demult, fiindcă mai fusese internat, a făcut mult rău la viaţa lui, nu merita să-l compătimească atât, că, la Aiud, unde lucrase ca paznic al puşcăriaşilor politici, i-a bătut pe mulţi până şi-au dat sufletul. Aşa că... Nimic însă nu o împiedica să plângă în continuare, să se gândească tot timpul la el.
Era după miezul nopţii când m-am întors de la gară. Am intrat tiptil în salon, n-am aprins veioza, încercând să nu mă mai gândesc la nimic, să scap cumva de sentimentul de vinovăţie care îmi răvăşea sufletul. Niciodată nu am văzut-o pe mama atât de supărată. Chiar dacă uneori a mai avut motive de nemulţumire faţă de mine, încerca să salveze aparenţele, însă acum voia să văd că s-a supărat, că nu-i mai pasă de nimic şi că a renunţat la căutarea unor soluţii de compromis care să mă menajeze. Era de părere că, de la o anumită vârstă, părinţii nu mai trebuie să se certe cu copiii lor, fiindcă pentru părinţi rămânea tot mai puţin timp pentru împăcare. Nu, acum nu mai avea importanţă, nu-i mai păsa de ceea ce urma, se va întoarce în lumea ei, singură, cum a stat şi până acum.
Am aruncat o privire spre nenea Anton, dar nu mi s-a părut nimic suspect. Imaginea era a unui om care dormea adânc, încât nici respiraţia nu i se auzea. Am adormit buştean. Când m-am trezit, primul gând a fost să-l văd pe nenea Anton. Era linişte în salon, câţiva mai dormeau, m-am ridicat să-l trezesc, fiindcă urma să meargă jos, să-l aştepte pe doctorul Branişte. Când am pus mâna pe umărul dânsului, un curent rece mi-a străbătut mâna, ca o înfrigurare venită din adâncuri. Nu am crezut, de aceea m-am grăbit să-i iau pulsul.
– A murit...?, întrebă în şoaptă moş Nichifor speriat.
– Da, am zis plecând capul resemnat. Dumnezeu să-l ierte!
– Doamne, cum sunt zilele omului!... Dumnezeu să-l odihnească!
Se trezise mai devreme, ca întotdeauna, primul dintre noi, preocupat de un gând sâcâitor, poate acela pe care îl exprima cu glas stins, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi:
– Doamne, ne-ai uitat aici, în umbra morţii...
Era o mare deosebire între felul lui de a fi din primele zile, degajat, vesel, glumeţ şi figura posomorâtă de acum, angoasată, nedumerită, preocupată să găsească o ieşire.
– Chambre à mourir!... se auzi şi glasul lui Nicolae Crivăneanu. Sit tibi terra levis! adăugă, spre nedumerirea lui moş Nichifor. Să-ţi fie ţărâna uşoară...
– Când ai trecut creasta dealului, uşoară sau grea, tot acolo e... zise Florian Pănoiu trecându-şi mâna peste părul zburlit. Bietul om, a fost fericit câteva clipe şi acuma... asta e... Îmi plăcea de nenea Anton. Un om cumsecade...
– Merg să-l anunţ pe domnul doctor...
– Nu te grăbi, dom profesor... Nu mai are importanţă, ba chiar aş spune să mergi cât mai încet. Îl priveghem şi noi câteva minute, cum ne pricepem...
Era Jean Popescu. Se ridicase pe marginea patului şi căuta ceva prin noptieră, de bună seamă medicamentele, cu grija de fiecare zi să nu cumva să uite.
– Ia te uite cine şi-a adus aminte de cele creştineşti... Partidul! sări Nicolae Crivăneanu. Ce să ne mai mirăm!... îi vezi la televizor pe toţi nenorociţii de foşti activişti cum îşi fac cruce...
– Dumnezeu nu e numai al muzicienilor şi al informatorilor... e bun şi cu noi, care, poate, unii, l-am uitat, poate l-am chiar jignit... replică Jean Popescu.
– Hai, omule, că mă amuză... Mă amuză enorm... Auzi, ce chestie!... După ce i-au băgat la închisoare pe cei mai dârji apărători ai credinţei, i-au torturat că-L iubeau pe Hristos, acum vin şi-I pupă picioarele, ca ultimele javre...
– Păi asta e, frate Nicolae...
– Nu-mi zice aşa, că mă enervezi...
– Păi, asta-i... suntem ultimele javre. Tocmai aici e secretul – că ne primeşte Dumnezeu, aşa cum suntem... Stai liniştit, cei cu adevărat vinovaţi şi-au primit pedeapsa... Ce vrei pedeapsă mai mare decât aceea să fii împuşcat în ziua de Crăciun!...
Muzicianul se lumină la faţă, ca şi cum i s-a oferit prilejul să-i de activistului Păsări-Lăţi-Lungilă lovitura de graţie, însă îi păru rău pentru un moment şi renunţă. Zise totuşi calm, nu cumva acela să-l bănuiască de răzbunare:
– Unii şi-o primesc încă... Să nu-mi spui că nu te-ai gândit la o pedeapsă când ţi-au spus că ai cancer... Că tot mai aveai o fărâmă de credinţă...
– Spre surprinderea ta, frate Nicolae, o să confirm că m-am gândit. Spre deosebire de informatorii artişti sau artiştii informatori, cărora nici prin gând nu le-a trecut că va veni cândva o scadenţă, că se va afla ce-au făcut în chip mârşav, noi am lucrat la lumina zilei, cu numele propriu, nu cu nume de cod...
– Nu vă mai certaţi, lăsaţi pe altă dată... le-am zis fără niciun reproş.
– E, discutăm şi noi... Mai bine decât să plângem... Cât vorbim, nu murim... îmi zise muzicianul, foarte calm, de unde îl credeam pornit pe război.
L-am învelit pe nenea Anton şi am ieşit din salon. Lăsam în cameră multă nedumerire, neexprimată, eu însumi nefiind în stare să înţeleg de ce se poate produce totul atât de repede. Lucrarea morţii a venit ca un fulger. Avea nenea Anton vreo presimţire de se temea atât de mult de operaţie? Ce se petrece în mintea omului când se apropie un asemenea moment? Era spre şapte dimineaţa. Ştiam că Jozefina nu ajunsese încă, dar trebuia să fie doctorul de gardă, echipa care asigura supravegherea şi asistenţa bolnavilor peste noapte. N-am mai ajuns până la camera de gardă. Când am coborât în hol, doctorul Dan Branişte se îndrepta spre cabinetul său.
– Domnule doctor!... domnule doctor...
– Ce s-a întâmplat, dom’ profesor?
– A murit nenea Anton.
– Cum să moară înainte de operaţie, dom’ profesor? N-are voie şi e ilogic... de obicei mor după operaţie... încercă el să glumească.
– Domnule doctor, vă rog... nu ştim ce s-a întâmplat...
– Bine, vin imediat. Acuma, zise pe un ton foarte serios, nu mai e nimic de făcut. De operat tot o să fie operat, că o să-l belească ăia de la autopsie... Numai aşa aflăm despre ce e vorba. Mai bine ar fi să îl trimit pe autopsier. Nu mai are sens să vin eu.
– Veniţi, vă rog... prezenţa autopsierului în salon ar aduce o notă sumbră... şi aşa sunt cam speriaţi colegii mei din salon...
– Le e teamă de moarte? Nu de moarte trebuie să le fie teamă, ci de viaţă... Moartea e blândă, liniştitoare, te vindecă de toate, viaţa te îmbolnăveşte de toate. Zicea unul, rapsod popular, a trecut pe aici: Moarte, moarte, rea eşti foarte, dar îl scapi pe om de toate, şi de boale, şi de dări, şi de alte supărări... cântă el fornăit ca într-un bocet.
Am izbucnit într-un râs de nestăpânit. Nu mă puteam opri. Doctorul Branişte rămase descumpănit, nici prin gând nu-i trecea să vadă o asemenea reacţie la spusele lui. Nici la cele mai bune glume pe care obişnuia să le spună nu văzuse aşa ceva. Îmi zâmbi cum nu-l credeam în stare, în sfârşit cineva a înţeles despre ce e vorba în propoziţie, voia să spună, dar eu am fugit spre scări lăsându-l acolo, convins că va veni în salon. Şi într-adevăr, abia au trecut cinci minute de când am intrat în salon râzând, spre totala nedumerire a tuturor, că îşi făcu apariţia, intrigat de reacţia mea. Colegii de salon stăteau ca nişte statui din Insula Paştelui, surprinşi de o întâmplare complet ilogică. Dar ce poate fi mai ilogic decât moartea? Bietul nenea Anton a murit, iar eu, consăteanul şi prietenul mai tânăr, nu găseam nimic mai bun decât să râd cu lacrimi, şi încă în patul alăturat, la 20-30 de centimemetri de trupul lui fără viaţă. Ce se întâmplase, ce stârnise o asemnea reacţie? Ce mă făcuse să nu mă pot stăpâni, ce m-a distrat atât de mult că, într-o împrejurare atât de apăsătoare, arătam o figură cu totul deosebită de cea gravă, preocupată mereu de ceva, cu care îi obişnuisem?
– Auziţi ce-a zis doctorul Branişte... îi făcui atenţi după ce m-am mai potolit puţin. Le e teamă de moarte? (adică vouă!) Nu de moarte trebuie să le fie teamă, ci de viaţă... Moartea e blândă, liniştitoare, te vindecă de toate, viaţa te îmbolnăveşte de toate. Moarte, moarte, rea eşti foarte, dar îl scapi pe om de toate, şi de boale, şi de dări, şi de alte supărări... Şi a zis-o aşa, pe ton de bocet...
– Da, aşa am zis, confirmă doctorul intrând în salon, dar...
– Staţi puţin, domnule doctor, staţi puţin... Mi-e atât de greu să vă explic reacţia mea în câteva cuvinte... Mai potrivit ar fi să vă povestesc o întâmplare din Braşov, autentică... garantat sută-n mie... Au apărut şi la Braşov, ca şi în alte părţi, boschetarii. Trăiesc prin canale, pe sub poduri..., prin boscheţi, că de aceea sunt numiţi boschetari. Sunt disponibilizaţi de pe la uzinele şi fabricile în curs de distrugere, dar nu numai... Cunosc cîteva cazuri care n-au nicio legătură cu situaţia economică. Ei bine, umblau doi prin cartierul nostru, îi vedeam dimineaţa cu ochii umflaţi, cu nişte plase cu zdrenţe după ei, nebărbieriţi, murdari, vai de capul lor. Unul din ei se numea Mihai. Ştiu asta din întâmplarea pe care o să v-o povestesc. Într-o zi Mihai a murit. Prietenul său l-a găsit ţeapăn dimineaţa, după un ger cumplit, pe cartoanele pe care dormeau. L-a tot scuturat, însă nimic. L-a lăsat acolo şi s-a dus să-şi facă rost de o sticlă de ceva să îşi omoare necazul. Pe când a venit, Mihai nu mai era acolo. A aflat în aceeaşi zi de la alţi boschetari că a venit Salvarea şi l-a dus la morgă. L-a căutat la morgă a doua zi, însă Mihai fusese luat de cineva din familie, o rudenie mai îndepărtată, să-i facă o înmormântare creştinească. A aflat şi când e înmormântarea, la ce biserică, la ce oră. Şi s-a dus şi el, aşa cum era, nespălat, buhăit la faţă. A intrat în biserică, nu l-a oprit nimeni. Slujba nu începuse. S-a apropiat de sicriu, a schiţat nişte cruci caraghioase, ca şi cum ar fi vrut să se scarpine pe piept, apoi s-a oprit să-l privească. A stat puţin pe gânduri şi a zis, grav, calm, ca şi cum ar fi făcut o constatare, spre uimirea tuturor: „No, frate Mihai, acuma chiar că ai belit belingărul...”
Doctorul încercă să se abţină, totuşi chicoti scurt, da, am înţeles, voia să spună. Nu mai avu când să zică ceva, fiindcă veniră brancardierii să-l ducă pe nenea Anton.
– Mai vorbim, mai vorbim... zise îndepărtându-se.
Se lăsă o tăcere sumbră în salon, dar nu-mi păsa. Mi-am văzut în continuare de program, m-am pregătit să cobor la „raze”. Nu am zis nimic, poate tocmai de aceea moş Nichifor îmi făcu discret cu mâna să mă apropii de dânsul. Mă rugă, în şoaptă, să îi desluşesc ce s-a întâmplat, că nu mai înţelegea nimic. S-a întâmplat ceva, i-am spus tot în şoaptă, foarte trist. Bine, dar atunci cum poate râde cineva? Poate râde, fiindcă râde de ceva care nu are legătură cu întâmplarea aceea tristă. Şi atunci de ce râde? Râde, fiindcă şi-a dobândit, în sfârşit, libertatea. Nu-i mai e teamă. Cui nu e teamă de moarte râde. Iar eu râd, fiindcă am ajuns clipa în care nu-mi pasă de moarte. Dacă moartea vine în chip atât de ilogic, după judecata noastră, înseamnă că trebuie să căutăm explicaţii în altă parte decât în mintea noastră, obişnuită cu ceea ce e logic. Dar, moş Nichifor, să lăsăm pe mai târziu, promit că îţi explic. Nu ştiu dacă e valabil şi pentru dumneata sau pentru alţii, mai vedem. Arăta şi mai confuz şi îmi era milă de dânsul că intrase în vârtejul unor probleme care altădată îi păreau foarte simple. Ai rac, nu ştiu dacă mai scapi, n-are rost să-ţi pui atâtea probleme. Aici a găsit oameni complicaţi, care despică firul de păr în patru. N-a făcut niciodată aşa. Lângă geam Simion Lupşa, operat de prostată nu de mult timp, transpirat, ştergându-ş i deseori fruntea, îşi legăna capul într-o parte şi alta, dezaprobator. Nu ştiţi ce e suferinţa, voia să spună, vă zbenguiţi, dar dacă aţi fi ţintuiţi la pat ca mine, v-ar piere cheful de glume... Nicu Strâmbeanu Ochilă, operat de vezică, trecuse de faza cu „maţele” după el şi zâmbea cumva aprobator sau numai amuzat de nebuniile care le mai treceau unora prin cap. Toate erau aiureli de oameni care complică inutil lucrurile. Cea mai fericită realitate, care te făcea cu adevărat să te bucuri, era o bere rece şi un prieten bun, o după-amiază liniştită într-un parc din orăşelul său.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara