Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Fragmente despre citit de Nicolae Manolescu


Un Dosar al „Dilemei vechi" din 10 - 16 iunie, coordonat de Simona Sora, se intitulează Mai puneţi mâna pe-o carte. Câteva opinii interesante merită un comentariu. Îmi cer iertare colegilor mei români dacă opiniile la care mă voi referi nu sunt ale lor.

Le-am cules din articolul, altminteri foarte convingător, al lui Al. Călinescu. Oscar Wilde e de părere că cititul nu se învaţă şi că tot ce poţi să le spui oamenilor este ce să nu citească. Iată un mod de a gândi paradoxal şi fals. Premisa lui este că cititul e un dar din naştere. La fel de greşit este sfatul pe care Virginia Woolf îl consideră drept singurul valabil, şi anume că cititorul trebuie lăsat în boii lui, să-şi urmeze adică instinctele proprii şi să-şi formuleze propriile concluzii. Şi această opinie revine la ideea că cititul este o facultate înnăscută a omului. Mai aproape de adevăr este Hector Bianciotti care socoteşte că un cititor se formează în bibliotecă. Nu însă şi când adaugă că „un cititor se formează singur".

Am să anticipez asupra propriei mele păreri, afirmând din capul locului două lucruri: spre deosebire de scriitor, care se naşte, cititorul se face; iar lectura se învaţă.

Ca scriitor, te naşti la fel cum te naşti blond, după spusele lui Bianciotti. Cititorul este, el, rodul bibliotecii. Aşa că n-are cum să se formeze singur. Obişnuiam să le spun studenţilor mei că îmi pot da seama doar privindu-i dacă au copilărit în case cu biblioteci sau fără. Nu era o glumă. Trăitul între cărţi lasă urme vizibile cu ochiul liber. Deprinderea de a citi se poate constata de la tenul mai palid. Bronzul e cel mai clar indiciu de refuz al lecturii. Cititul se deprinde la umbra cărţilor în floare.

Partea proastă cu educarea gustului pentru citit este că nu are cine să-l facă exact la vârsta la care este necesară intervenţia unui educator. În concepţia multor părinţi, totul, inclusiv joaca, trece înaintea cititului. Câţi dintre noi n-au citit pe furiş, noaptea, sub plapumă, cu teama în suflet de a nu fi surprinşi ca asupra unui fapt ruşinos? Ca să nu mai spun că, adult fiind, a citi în loc să te duci la muncă e în ochii multora o dovadă de parazitism?

Cei mai refractari la cititul literaturii sunt, vai, profesorii de limba română. Am remarcat acest lucru când cu manualele opţionale, acum un deceniu. Opoziţia profesorilor la această liberalizare a pieţei manualelor provenea din obligaţia pe care le-o impunea de a citi altceva decât citiseră vreme de trei decenii, ultima oară când se schimbase programa. (Ironia făcea ca tot eu să mă fi aflat la originea schimbării programei şi în 1977). Şi mai ales de a fi siliţi să aleagă lecturile cele mai potrivite, de fiecare dată alta, pentru elevii lor. Ceea ce nu înţeleg destui dascăli de română este că datoria lor cea mai importantă este tocmai aceea de a crea elevilor deprinderea de a citi. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât.

În această privinţă nu există, din fericire, reţete. Nu doar ca să recomanzi, dar nici, împotriva ideii lui Wilde, ca să interzici. Fiul meu mi-a reproşat, când l-a descoperit pe Dostoievski, la maturitatea lui de cititor, că i-am pus în mână pe la 14 ani Crimă şi pedeapsă, ceea ce, dată fiind dificultatea operei, l-a ţinut ani buni departe de scriitorul rus. Nici măcar nu-l obligasem. Gustul sau, mai rar, patima lecturii se formează cu mare greutate şi cu multe riscuri. E vorba de o pedagogie cât se poate de subtilă. Şi odată dobândite, cu câtă trudă!, pot fi pierdute într-o clipă de neatenţie. Nu cred în plauzibilitatea felului în care descrie Rebreanu pierderea de către eroul Pădurii spânzuraţilor a credinţei în Dumnezeu, dar socotesc foarte posibilă pierderea interesului pentru citit al adolescenţilor din vina unor dascăli lipsiţi ei înşişi de acest interes .