Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Înrudirea" dintre Julien Sorel (din Le rouge et le noir, apărut în 1830) şi Rodion Romanovici Raskolnikov (din Crimă şi pedeapsă, editat în 1866) a fost de multă vreme remarcată. Abordez şi eu, fragmentar, "vieţile paralele", nu ale scriitorilor înşişi - separaţi de aproape patru decenii -, ci ale celor două personaje, cele mai notorii ale fiecăruia. Sunt scrieri de deplină maturitate creatoare: Henri Beyle Stendhal (1783-1842) împlinise 47 de ani când a pus pe hârtie Roşu şi negru; Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) avea 44 de ani în timp ce redacta Crimă şi pedeapsă. Dintr-o notă de subsol din cartea lui Ion Ianoşi Dostoievski, "tragedia subteranei" (EPLU, 1968), reiau o frază a lui Friederich Nietzsche în care numele celor doi scriitori sunt pomenite împreună: "Dostoievski, în treacăt fie spus, singurul psiholog de la care am avut ceva de învăţat, (...) face parte din cele mai fericite întâmplări din viaţa mea, mai mult chiar decât descoperirea lui Stendhal." Trecând de la Stendhal la Dostoievski resimţi o zguduire: primul nu pare a fi excesiv micşorat de inevitabila comparaţie axiologică, iar "supra-terestrul" rus nu poate urca mai sus decât zenitul admiraţiei noastre!

Din punct de vedere rece judiciar, Julien Sorel şi Rodion Raskolnikov, peste multele deosebiri dintre ei, sunt doi criminali de drept comun, judecaţi în Curtea cu juri. Crimele acestor personaje literare sunt inspirate scriitorilor de fapte diverse descrise în presa vremii. Ediţia de opere din colecţia Pléiade a lui Stendhal, tomul I, reproduce în Appendice o lungă dare de seamă asupra procesului unui Antoine Berthet, care o împuşcase, la Grenoble, pe o Mme M., text reluat din Gazette des tribunaux din decembrie 1827. Crima personajului literar (şi el originar din regiunea Dauphiné) urmează îndeaproape pe cea a lui Berthet. Ea este săvârşită abia spre sfârşitul romanului, parcă din întâmplare, într-un moment semănând cu efectul hipnotic. La scriitorul rus, omorul va avea loc la sfârşitul primei părţi, şi se vorbeşte despre plănuirea şi pregătirea lui încă din paginile de început.

Durata "rătăcirii" lui Julien e greu de evaluat. Odată hotărât să se răzbune contra doamnei de Rénal - care, împinsă de remuşcări după legătura ei adulteră cu Julien, scrisese, sub "dicteul" duhovnicului ei, o distrugătoare depoziţie contra lui -, ambiţiosul secerat în pragul marii reuşite (căsătoria cu fata marchizului De la Mole, un titlu nobiliar etc.) părăseşte Parisul nerăbdător să ucidă. "Timpul şi spaţiul - spune Henri Martineau în prefaţa romanului - nu mai au valoare pentru el, un sfert de oră sau o săptămână se confundă. N-a văzut deci nimic, nici auzit, nu a gândit nimic de-a lungul unei lungi călătorii, şi aceasta din clipa când închipuirea l-a împins la drum până în momentul în care se trezeşte din profundul somn în care se scufundase după arestarea sa."

Patruzeci de rânduri îi sunt de ajuns autorului pentru a povesti evenimentele până la al doilea glonţ tras asupra fostei iubite, în biserica din Verričres. "Au trecut trei zile, sau cinci, de când Julien a plecat din Paris, nu contează. (...) Gândirea lui, de obicei atât de activă, este anihilată, el galopează având în faţa ochilor o unică imagine de atins, un singur gest de executat." La trezirea din somnul natural necesar după epuizarea cauzată de tensiunea nervoasă: "îl regăsim pe Julien cel ce ne este familiar. Maşina de cugetare redemarează, Julien reîncepe să monologheze la nesfârşit până la eşafod".

Raskolnikov se năruie în somn (la el acasă, în odaia ce seamănă cu un coşciug!), la puţină vreme după ce auzise un neliniştitor dialog din braseria cu biliard, cu o zi înaintea dublului omor. Se trezeşte tocmai la timp pentru a-şi încheia pregătirile şi a fi la ora stabilită în imobilul victimei. Asasinatele comise de el au fost, practic, intercalate de două fapte diverse petrecute la Moscova. Important rămâne primul, din ianuarie 1865, bine cunoscut de Dostoievski în timp ce scria Crimă şi pedeapsă, manuscris încredinţat revistei "Ruskii Vestnik" la sfârşitul anului. (Al doilea, din ianuarie 1866, "relansa" interesul publicului pentru asemenea drame tocmai în timp ce apărea romanul.)

Aşadar, în ianuarie 1865, un moscovit de 27 de ani: "omorâse - urmărind s-o prade pe stăpâna casei - două femei bătrâne, bucătăreasa şi respectiv spălătoreasa familiei." În primul tom al grandioasei sale lucrări Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (Cartea Românească, 1983; volumul 2, 1995), Valeriu Cristea întârzie asupra acestui episod care, transfigurat, va fi declanşat scrierea unei capodopere: "Filmul asasinatului, săvârşit între orele 7 şi 9 seara, cu toporul, fără împotrivirea victimelor găsite, în odăi diferite, prăbuşite în câte-o baltă de sânge, printre lucruri împrăştiate şi abandonate de tâlhar, seamănă uimitor cu cel al omorului comis de Raskolnikov. (...) Nu întâmplător descrierea omorului în roman e de o teribilă autenticitate: mirosul sângelui adevărat pătrunde în literatură."

Există, între Dostoievski şi aproape toţi ceilalţi scriitori considerabili ai lumii, o importantă deosebire, pusă în lumină de Mihail Bahtin, încă din 1927 (în acelaşi timp cu formula romanului polifonic!): el nu lucrează cu timpul biografic, ci cu timpul de criză. Stendhal se serveşte de timpul biografic, în conformitate cu voinţa sa de a merge direct la obiect (marcher droit ŕ l'objet) şi de a avea drept "model" stilistic uscăciunea Codului Civil. La celălalt capăt al continentului, contemporanul său Alexandr Sergheievici Puşkin (1799-1837) transfigura limba literară rusă dăruindu-i un stil tăios, elegant, de o severă naturaleţe. Asemenea realizări - ce par atât de fireşti retrospectiv - cer dăruirea unor vieţi, nu neapărat cu eforturi supraomeneşti, ci prin simplă, grandioasă, iradiere estetică. În sânul literaturii franceze, "revoluţia stilistică" stendhaliană este o contribuţie personală considerabilă, dar poate nu determinantă pentru un secol şi mai bine, cum se va dovedi cea a lui Puşkin pentru un mare număr de scriitori ruşi de seamă, în veacurile XIX şi XX.

Îmi pare demnă de interes o punere în oglindă a artelor poetice exprimate de Stendhal şi Dostoievski, fie şi parţial, în cărţile aici răsfoite. Vorbind, în capitolul XXVII, despre viaţa dificilă a lui Julien în timpul studiilor sale religioase la Besançon, vocea auctorială se tulbură: "dar poate că ceea ce el a trăit la Seminar este prea întunecat faţă de coloritul mai moderat pe care am încercat să-l păstrăm în aceste foi". "Coloritul moderat" - iată o preocupare cu desăvârşire de neconceput la Fiodor Mihailovici, care îşi scufundă până la sufocare lectorul în ororile trăite sau visate de Raskolnikov, Katerina Ivanovna, Sonia Marmeladova, Svidrigailov... Vocea auctorială mai intervine în naraţiunea despre fericirile şi nefericirile lui Julien Sorel, în capitolul XIX, într-o binecunoscută artă poetică a romanului ca "oglindă purtată de-a lungul unui drum": "Eh, monsieur, un roman est un miroir qui se promčne sur une grande route."

În Roşu şi negru, protagonistul se iveşte brusc în chip de homo legens - de adolescent plebeu pierdut în pasiunea lecturii. Viclean şi analfabet, tatăl său îl surprinde citind pe o bârnă, din înălţimea căreia mezinul ar trebui să supravegheze roţile morii familiale de apă, ce mişcă un agregat de tăiat scânduri. Îşi loveşte violent mezinul, mai să-l arunce în tăişurile maşinii, în vreme ce preţioasa carte (Le Mémorial de Sainte-Hélčne!) cade în pârâu... Fost student, Raskolnikov nu MAI citeşte; un strat de praf acoperă cele câteva cărţi din odaia sa, ca un doliu după nişte studii de Drept pe care sărăcia l-a obligat să le întrerupă.

Dacă Stendhal narează liniştit, la rând, desfăşurarea, vreme de vreo patru ani, a urcării şi căderii lui Sorel, scriitorul din Sankt-Petersburg se ocupă cu adevărat doar de timpul de criză al protagonistului său. În comentariile şi notele sale finale la Crimă şi pedeapsă (EPLU, 1969), Ion Ianoşi apreciază că prezenţa lui Raskolnikov în centrul acţiunii: "durează efectiv doar nouă zile şi jumătate (...) fiindcă toţi ceilalţi eroi ai cărţii - sora şi mama lui, Sonia şi Razumihin, Lujin şi Svidrigailov - sunt laturile, valenţele, posibilităţile sale, tot atâtea faţete ale unuia şi acelaşi caracter." (Aşa stând lucrurile, cred că l-am putea adăuga la aceste ipostaze şi pe importantul judecător de instrucţie Porfirii Petrovici - un fel de alter ego- oglindă scormonind adevărul lăuntric al omului rătăcit în crimă.)

Un preot din Verričres - localitate inventată de Henri Beyle, nu departe de Grenoble, oraşul său natal pe care nu-l iubea - pune în valoare inteligenţa micului enoriaş Sorel până la a-l face să posede perfect limba latină şi (exces de zel al ucenicului) să ştie pe de rost Noul Testament în această limbă! Întâmplarea îl pune în contact şi cu un fost subofiţer al armatei napoleoniene care îi transmite veneraţia sa pentru Împăratul mort în exilul atlantic. Formaţia intelectuală a personajului e datorată celor două structuri sociale care-l atrag deopotrivă şi în care trebuie să-şi aleagă cariera: "meseria de soldat sau aceea de preot, urmând moda care va domni atunci în Franţa". Cărţile "de căpătâi" ale lui Julien Sorel - chiar dacă lecturile sale se vor îmbogăţi ulterior - rămân Les Confessions de Jean-Jacques Rousseau, culegerea de buletine ale Marii Armate napoleoniene şi Le Mémorial de Sainte-Hélčne. Figura lui Napoleon este în mod obsedant reflectată ca termen de referinţă în existenţa lui Julien Sorel, şi - parcă mai mult!, - în cea a lui Rodion Raskolnikov! La personajul stendhalian, corsicanul e mai ales un etalon al promovării sale sociale; la cel rus, el va servi la justificarea crimei înseşi!

Iată-l pe Julien, la sfârşitul capitolului X, în picioare pe o stâncă uriaşă: "separat de toţi ceilalţi oameni. Această situare fizică îl făcu să surâdă, ea îi zugrăvea poziţia pe care ardea s-o atingă în plan moral. (...) Un uliu care părăsise marile roci de de-asupra capului său se arăta, din vreme în vreme, descriind în tăcere cercuri imense. Privirea lui Julien urmărea maşinal pasărea de pradă. Îl izbeau mişcările ei liniştite şi puternice, invidia această forţă, jinduia această izolare. Era destinul lui Napoleon; va fi oare cândva al lui?" Devenit seminarist ambiţios la Besançon, el cugetă în acelaşi chip: "Sub Napoleon aş fi fost sergent; printre aceşti viitori preoţi, voi fi vicar". Spre finele romanului, după tentativa sa de omor, modelul obsedant îl ajută pe Julien să renunţe la impulsul de a se sinucide în închisoarea din Besançon: "Am vrut să ucid, trebuie să fiu ucis. (...) Să-mi pun capăt zilelor! Pe legea mea, nu, îşi spuse el după câteva zile. Napoleon a trăit...". E vorba, fireşte, de catastrofele imperiale de la Berezina şi, mai cu seamă, de prăbuşirea de la Waterloo, când şi înfrântul se va fi gândit la sinucidere.

Stăpânul vremelnic al Europei bântuie multe din scrierile lui Dostoievski. În povestirea Domnul Proharcin (apărută în anul debutului, 1846), eroul cu acelaşi nume, căzut la pat în prada unor aprehensiuni de moarte, este pur şi simplu luat la rost de un colocatar, Mark Ivanovici - "om înţelept şi citit": "Adică de ce ţi-e teamă? De ce ţi-ai pierdut minţile? Cine se gândeşte la dumneata, stimabile? Oare ai dreptul să-ţi fie frică? Cine eşti dumneata? Ce eşti? O nimica toată domnule, o nulitate, asta eşti? (...) Ce, eşti singur pe lume? Nu cumva ţi se pare că lumea-i făcută numai pentru dumneata? Te crezi, poate, vreun Napoleon oarecare? Ce eşti? Cine eşti? Un Napoleon, hai? Spune: eşti Napoleon ori ba?" (Şi în alte pagini, auzi inşi interpelându-i cu năduf pe alţii: "Tî, kto? Tî Napoleon?")

Valeriu Cristea, în Tânărul Dostoievski (Editura Cartea Românească, 1971), explică zisele de mai sus ale omului "înţelept şi citit": "În frica paroxistică, de ins mărunt, a domnului Proharcin, Mark Ivanovici sesizează cu multă pătrundere un imens orgoliu; acel orgoliu care-l face pe erou să se considere întru totul pe măsura conspiraţiei cosmice care se organizează, chipurile, împotriva lui. Niciodată un slujbaş oarecare nu va putea provoca adversitatea unei conjuraţii generale. Un Napoleon, însă, da, chiar dacă apare sub înfăţişarea unui slujbaş neînsemnat." În Crimă şi pedeapsă, referinţa la Napoleon cată să justifice logic, pe cât se poate, încălcarea poruncii din Decalog: "Să nu ucizi!" În lunga şi zguduitoarea sa mărturisire făcută Soniei Marmeladova (în partea a cincea, capitolul VI), Raskolnikov nu întârzie să-l evoce pe împărat:

"Uite, zise el, aşa a fost: am vrut să fiu un Napoleon şi de aceea am ucis... (...) Într-o zi, mi-am pus întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă în locul meu ar fi fost Napoleon şi, ca să-şi înceapă cariera, nu ar fi avut nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont-Blanc, ci, în locul tuturor acestor fapte măreţe, ar fi fost pus în faţa înfăptuirii unui omor, să ucidă o caraghioasă de băbuţă, o cămătăreasă, căreia să-i fure banii din sipet, ca să-şi asigure cariera, pricepi? Ei, s-ar fi hotărât el să facă acest lucru dacă ar fi văzut că nu este nici o altă ieşire? Nu l-ar fi oprit gândul că este o acţiune prea lipsită de măreţie şi... şi criminală? (...) Mi-am dat seama că nu numai că n-ar fi şovăit, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi o faptă lipsită de măreţie... nici n-ar fi înţeles de ce să şovăie. Dacă nu ar fi avut altă cale, ar fi sugrumat-o fără nici un scrupul, fără să stea la gânduri!... Şi atunci... atunci n-am mai şovăit nici eu... şi am ucis-o... eram acoperit de autoritatea acestui om. (...) La urma urmei, n-am ucis decât un păduche. Un păduche inutil, scârbos, dăunător."

Comparaţia e dusă până la capăt: "Numai faptul că m-am canonit atâtea zile cu întrebarea: S-ar fi hotărât Napoleon să ucidă sau nu? era de ajuns ca să-mi dovedească limpede că nu sunt Napoleon... (...) Voiam să ştiu, să-mi dovedesc cât mai repede dacă sunt şi eu păduche ca ceilalţi, sau sunt om în toată puterea cuvântului. Dacă voi putea să trec peste unele piedici? Dacă voi cuteza să mă aplec şi să ridic de jos puterea?" La oroarea fetei faţă de cele două omoruri comise, după îndemnul ei exaltat la căinţă, Raskolnikov o întreabă: "Vrei să merg la ocnă, Sonia? Să mă predau?" (...), ea îi arată cu hotărâre singura cale: "Primeşte suferinţa şi ispăşeşte-ţi vina cu ajutorul ei, asta trebuie să faci."

În povestirea lui Honoré de Balzac (1799-1850) L'Auberge rouge, apărută în 1831, un personaj, Pierre Magnan - ajutor-chirurg, prin 1799 - este tentat de ideea unei crime ce l-ar îmbogăţi. În sala de han, la doi paşi de el (şi de un camarad, tot chirurg) doarme un neguţător german, cu capul pe o valiză. El le făcuse celor doi militari francezi imprudenta confidenţă că are în acest bagaj 100 000 de franci în aur şi diamante... Suferind de insomnie, Pierre Magnan îşi face planuri cum ar folosi el aceşti bani, dacă l-ar elimina pe posesorul lor: "Se încălzi extraordinar tot combinând o crimă în teorie. Tot visând moartea negustorului, el vedea distinct aurul şi diamantele. Inima îi bătea tare. Deliberarea era negreşit o crimă în ea însăşi. Fascinat de masa acelui aur, el se îmbătă moral prin raţionamente asasine. Se întrebă chiar dacă bietul neamţ avea chiar nevoie să trăiască, şi presupuse că el nu existase niciodată. Pe scurt, el concepu crima de manieră să-i asigure impunitatea."

Povestirea continuă cu "lovituri de teatru", Pierre Magnan nefiind adevăratul asasin... Spre sfârşitul ei, un avocat exclamă, retoric: "Oů en serions-nous tous s'il fallait rechercher l'origine des fortunes!" Îi răspunde, din Le Pčre Goriot, misteriosul ocnaş Vautrin pe cale de a-l "forma" pe tânărul ambiţios Eugčne de Rastignac: "Taina marilor averi fără cauză aparentă este o crimă uitată, pentru că a fost executată cum se cuvine".

Dar ideea crimei nu este întotdeauna legată de punctul de plecare al unor averi "fără cauză aparentă". Mult mai adesea, ea pare a fi soluţia unor pauperităţi durabile sau vremelnice. Eroul stendhalien nu leagă actul de a ucide de vreo necesitate de ordin economic - dat fiind neaşteptat de înlesnitul său urcuş social. În timpul unui bal, el lansează "carbonarului" Altamira o frază asupra violenţei necesare: "Pe legea mea! spuse Julien, cine vrea scopul vrea mijloacele; dacă, în loc să fiu un atom, aş avea oarecare putere, aş pune să fie spânzuraţi trei oameni pentru a salva vieţile altora patru!"

Tot în Le Pčre Goriot, Rastignac, reflectând la teribilele raţionamente ale lui Vautrin, îl întâlneşte pe un bun prieten, studentul în medicină Bianchon, în Jardin du Luxembourg. Promenada lor se transformă într-un dialog grav, plecând de la un pasaj din Rousseau. Ce-ar face oare cititorul (întreabă filosoful) dacă s-ar putea îmbogăţi printr-un simplu act de voinţă: să-l ucidă pe un bătrân mandarin din China, fără să se mişte din Paris? "Bah, eu sunt deja la al treizeci şi treilea mandarin!", glumeşte Bianchon, apoi reia tonul grav: "nu aş face-o!" Rastignac insistă, şi atunci viitorul doctor îşi justifică atitudinea, recurgând, şi el, la cazul inevitabilului Napoleon. "Afecţiunile omului pot fi satisfăcute în cel mai restrâns cerc la fel de bine ca într-o imensă circonferinţă. Napoleon nu cina de două ori la rând, şi nu putea poseda mai multe metrese decât un student în medicină. (...) Conclud deci ca mandarinul chinez să trăiască!"

Dostoievski îl preţuia pe Balzac, din care a şi tradus, în 1844, Eugénie Grandet. Scurtul dialog Bianchon-Rastignac pare a fi reluat îndeaproape (fără însă a fi pastişat!) în capitolul VI din Crimă şi pedeapsă, într-o convorbire, la care asistă întâmplător protagonistul romanului, dintre doi clienţi ai unei "braserii cu biliard". Valeriu Cristea, în vasta sa prezentare a lui Raskolnikov din Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, consideră că, de fapt, studentul şi ofiţerul în dialog "compun împreună un fel de dublu dedublat al lui Raskolnikov." Cei doi sunt ieşiţi, adică, din conştiinţa divizată între proiectul crimei şi frâna morală. Brusc, studentul vorbeşte parcă din mijlocul gândurilor martorului neluat în seamă:

"Cât despre blestemata aceea de bătrână, aş ucide-o şi aş jefui-o, şi te încredinţez că nu m-ar mustra conştiinţa nici atâtica, adăugă studentul cu înflăcărare. (...) Pe de-o parte avem o babă tâmpită, inutilă, o fiinţă de nimic, răutăcioasă şi bolnavă, de care nimeni nu are nevoie şi care, dimpotrivă, mai face şi rău tuturora, care nu ştie nici ea pentru ce mai trăieşte, şi care azi, mâine, are să moară de moarte naturală. Înţelegi? (...) S-o omori, să-i iei banii, ca mai târziu, cu ajutorul lor, să te consacri binelui omenirii şi cauzei comune: nu crezi tu că mii de binefaceri ar justifica o crimă neînsemnată? Mii de vieţi salvate de mizerie şi descompunere cu preţul unei singure vieţi. O singură moarte şi, în schimb, sute de vieţi salvate - nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetică!"

Deşi dialogurile sunt masiv prezente în cele două mari cărţi de care vorbim aici, Julien şi Rodion rămân oameni ai tăcerii şi ai monologului. Ei par, cel mai adesea, că refuză contactul verbal. La seminarul din Besançon, unde devenise preparator, Sorel resimţea: "o anume dorinţă secretă ca nimeni să nu-i adreseze cuvântul". Încă din a doua pagină din Crimă şi pedeapsă, aflăm că Raskolnikov "luase obiceiul să monologheze". În importanta lui discuţie cu Svidrigailov din ultima parte a romanului, acesta constată că: "la Petersburg mulţi oameni umblă pe stradă vorbind singuri. Este un oraş de semi-nebuni." Şi îl zugrăveşte pe Rodion însuşi, foarte pregnant: "Când ieşi din casă, dumneata ţii capul drept. După douăzeci de paşi îţi laşi capul în piept, şi-ţi pui mâinile la spate. Te uiţi, dar este clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici în jurul dumitale. Apoi începi să-ţi mişti buzele şi să vorbeşti singur."

Printre paginile cele mai pasionante din Crimă şi pedeapsă se numără "duelul" anchetator/criminal. Dacă judecătorul de instrucţie care se ocupă de Julien Sorel nu are, în Le rouge et le noir, un profil demn de atenţie - ca şi reprezentantul apărării, de altfel - e pentru că interesatul nu le permite să se ocupe serios de cazul său. Putem chiar spune că tânărul care nu şi-a reuşit crima ţine să-şi reuşească pedeapsa! În cuvântul său final, îi este suficientă premeditarea crimei (deşi victima lui rămăsese în viaţă) pentru a-şi revendica moartea. Obţine pedeapsa capitală, permiţându-i lui Stendhal să aştearnă o frază uşor "literară" pentru ansamblul atât de sobru al scriiturii sale: "Nicicând acest cap nu fusese atât de poetic ca în momentul când avea să cadă".

"Majoritatea ucigaşilor şi sinucigaşilor lui Dostoievski - observă Ion Ianoşi - sunt teoreticieni, interesaţi nu de fapta ca atare, ci de ideea ei, antrenaţi prin intermediul faptei într-o aventură intelectuală care îi obsedează mai presus de orice implicaţii practice." Această frază de comentariu global trimite direct la analiza criminologică din cea de a treia şi ultima întrevedere dintre Rodion şi anchetatorul său Porfiri Petrovici: "Ucigaşul este o victimă a cărţilor, a teoriilor care circulă; a arătat o mare îndrăzneală: aceea a omului care se aruncă din vârf de munte sau din turla bisericii. El se duce să săvârşească crima, ca şi cum n-ar merge pe picioarele lui. Uită să încuie uşa, şi totuşi ucide, ucide două femei, conform teoriei. Ucide, dar nu ştie să ia banii, iar ceea ce izbuteşte să ia ascunde sub o piatră."

Revelarea vinovăţiei cade cu fermitate: "Cum, cine a ucis? repetă el, de parcă nu-şi credea urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanâci! Chiar dumneata... adăugă el aproape în şoaptă, cu adâncă convingere. (...) Ba da, Rodion Romanâci, dumneata şi nimeni altul, răspunse cu severitate şi convingere Porfiri. (...) În clipa de faţă mi-e indiferent dacă ai să recunoşti sau nu. Orice ai răspunde, convingerea mea nu se mai schimbă."

Pentru tenacele, subtilul şi atât de umanul judecător de instrucţie, aici se încheie cercetarea asupra crimei; de acum încolo, se trece la capitolul pedepsei ce urmează a fi dată. În cazul lui Raskolnikov, nu aplicarea unor articole din Codul Penal vine în primul plan, ci înţelegerea nuanţată a celor întâmplate, perspectiva de a recupera - după anii de ocnă ai sentinţei - o fiinţă umană rătăcită în crimă. Îşi divulgă intenţia de a obţine pentru cel vinovat o foarte importantă reducere a pedepsei, de vreme ce va veni să se predea tocmai când un alt ins "a luat vina asupra lui şi a încurcat toate iţele justiţiei". Porfiri se angajează cu jurământ că va face astfel încât: "crima dumitale să apară ca un fel de întunecare a minţii, fiindcă, judecând drept, chiar aşa şi este".

"N-am nevoie de reducerea voastră", spune vinovatul. Porfiri Petrovici reia, fără să le fi auzit, şi mergând mai departe, vorbele Soniei: "Şi apoi, şi suferinţa e bună la ceva. Suferă. Pătimeşte. (...) Te temi de ispăşire? Nu este ruşinos să te temi. Dacă ai făcut pasul acesta, ţine-te tare. Aici intervine dreptatea. Îndeplineşte deci ceea ce cere dreptatea. Ştiu că nu mă crezi, dar viaţa are să te scoată la liman, şi cu timpul ai să recapeţi gustul de a trăi." La întrebarea sfidătoare a lui Raskolnikov (pusă "cu un zâmbet ciudat"): "Şi dacă am să fug?" - de vreme ce anchetatorul îi mai acordă o zi şi jumătate sau două de libertate -, Porfiri Petrovici răspunde liniştit: "Dacă fugi, ai să vii singur înapoi. Dumneata nu te poţi lipsi de noi."

Sunt cuvinte adânci, căci ele definesc perfect starea sufletească a omului care a ucis. Încă de la începutul părţii a doua a romanului (prima se încheiase cu omorurile şi fuga de la locul unde se petrecuseră), Raskolnikov se simte exclus din lumea oamenilor. "Înţelegea, sau mai bine zis, avea senzaţia limpede, simţea cu toată fiinţa lui că, de acum înainte, orice mărturisire sentimentală (...), ba chiar orice convorbire de la om la om nu-i mai erau îngăduite (...), nici chiar cu cei apropiaţi lui, soră şi mamă, nu va mai putea vorbi deschis. Niciodată până atunci nu încercase o senzaţie atât de stranie şi de cumplită." În partea a treia, la o declaraţie a mamei sale: "Sunt fericită numai că te văd, Rodia...", el dă un răspuns convenţional: "mai avem noi timp să ne săturăm de vorbă!" Reacţia celui ce s-a alungat singur dintre oameni la propriile sale cuvinte are loc fără întârziere: "Spunând acestea, se tulbură deodată şi se făcu alb ca varul; aceeaşi senzaţie înfiorătoare, pe care o mai avusese de curând, îi strânse inima într-un cleşte de gheaţă; îşi dădu limpede seama că minţise îngrozitor, că nu vor mai avea niciodată timp să se sature vorbind, că de acum înainte cu nimeni nu va mai putea vorbi deschis vreodată." O şi mai brutală reacţie survine, două pagini mai departe. Vorbind despre proiectul ei de căsătorie cu Lujin, Dunia îi înţelege opoziţia, dar ţine să remarce: "Dacă fac un rău, mi-l fac numai mie... Încă n-am omorât pe nimeni!..." Cuvinte la care Rodion aproape că leşină, spre panica mamei şi a surorii sale.

Puternic şi enigmatic îmi pare Epilogul romanului. Cu deosebire preţioasă este, în acele douăzeci de pagini şi ceva, revelarea luptei duse de omul care a ucis - în purgatoriul teribil al Siberiei - pentru a-şi accepta culpabilitatea: "Măcar să-i fi trimis soarta remuşcarea arzătoare, care zdrobeşte inima, care alungă somnul, o remuşcare ale cărei chinuri cumplite te fac să vrei să te spânzuri ori să te îneci! O, cât de fericit ar fi fost atunci! Suferinţa şi lacrimile - sunt şi ele viaţă. Dar el nu simţea nici o remuşcare pentru crima săvârşită."

Julien Sorel încearcă exact acelaşi sentiment, în capitolul XXXVI din Roşu şi negru: "De ce aş avea remuşcări? Am fost crunt jignit; am ucis, merit moartea, asta-i totul. Voi muri după ce mi-am încheiat socotelile cu umanitatea." În pagina următoare, unul din temniceri îi dezvăluie că doamna de Rénal se simte mai bine. "Cum? Nu e moartă? strigă Julien, zguduit." De îndată ce rămâne iar singur, tânărul de 23 de ani, cade în genunchi şi plânge cu lacrimi fierbinţi. "Abia atunci, Julien începu să se căiască după crima comisă." Între cuvintele remords şi repentir îmi place să văd diferenţa dintre remuşcare şi căinţă, chiar dacă explicaţiile din Le Petit Robert nu le separă în mod net.

Schimbările din sufletul lui Raskolnikov încep cu adevărat abia după un an de ocnă, prin elanul de dragoste ce-l copleşeşte când Sonia, "îngerul său păzitor" care îl urmase în Siberia, bolnavă o vreme, revine să-l viziteze la ocnă: "Deodată, n-ar fi ştiut să spună cum s-a întâmplat, dar parcă o putere nevăzută l-a aruncat la picioarele ei. Plângea şi îi îmbrăţişa genunchii. (...) Voiau să vorbească şi nu puteau. Amândoi erau palizi şi slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase şi palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii şi renaşterii lor la o viaţă nouă. (...) Şi apoi, ce însemnau toate acestea, toate suferinţele din trecut? În bucuria primelor clipe de renaştere la viaţă, totul, chiar crima lui, condamnarea şi deportarea în Siberia îi păreau acum ceva exterior, străin de el; aproape se îndoia că toate acestea i se întâmplaseră în adevăr lui."

Măreaţa şi întunecata operă ia sfârşit deschizându-se spre un orizont de ispăşire şi răscumpărare, parcă făgăduind o continuare care nu a mai fost scrisă. Nici nu mai era necesară, ea realizându-se indirect în grandioasele scrieri ulterioare: "Raskolnikov nu ştia că viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism... Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara