Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Frânturi lusitane - Un studiu comparatist portughezo-român de Virgil Mihaiu

Studiul Relaţiile culturale luso-române de Daniel Silva Perdigao a fost elaborat, ca lucrare de masterat la Universidade Aberta din Lisabona, în anul 1998. Deceniul scurs de atunci nu a alterat actualitatea ideilor enunţate de autor (născut la Porto în 1952, stabilit temporar în România prin anii 1960, absolvent al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti în 1975 şi repatriat în aceeaşi perioadă, dar păstrându-şi până azi sentimentele de afecţiune cvasifilială faţă de ţara de adopţiune temporară).
Capabil să se descurce facilmente printre meandrele istoriei celor două naţiuni din extremităţile latinităţii, D.S. Perdigao trece în revistă numeroase puncte de convergenţă ce ar putea - la rândul lor - să devină fertile teme de cercetare. Pe bună dreptate, Portugalia şi România sunt văzute ca "entităţi geografice extreme şi de frontieră faţă de aria de fixare lingvistică, de cultură şi civilizaţie a imperiului roman în Europa", menţinându-se timp de două milenii ca poli ai ariei lingvistice indo-europene de factură neo-latină. În privinţa latinităţii indubitabile a celor două popoare, autorul operează o subtilă disjuncţie: în timp ce în cultura română referinţa la latinitate funcţionează ca mit fondator, ca origine prestigioasă, pentru portughezi latina se identifică inconştient cu limba colonizatorilor, păgâni din punctul de vedere al creştinismului iberic precoce - acesta din urmă devenind portdrapel în lupta contra imperiului roman. Totuşi, se recunoaşte că ambele popoare au rezultat din etnogeneze simultane şi similare, la fruntariile occidentale şi orientale ale colonizării romane din Europa.
Încă din primele faze ale statalităţii, ambele naţiuni neo-latine se afirmă ca "popoare-scut înaintea expansiunii musulmane către Europa. În vest, prin Reconquista, portughezii au respins penetrarea arabilor pe vechiul continent, în timp ce în est, prin rezistenţa anti-otomană, românii au constituit un veritabil tampon etnic şi religios contra expansiunii turceşti a islamului." D.S. Perdigao observă că "în timpuri mai recente atât cultura română cât şi cea portugheză au ales ca limbă secundară şi centru de prestigiu cultural limba franceză şi cultura pariziană. Elitele au devenit bilingve, deşi există o ambivalenţă portugheză în raport cu Franţa, ce nu corespunde francofiliei fără rezerve a românilor." Popoare creştine de rituri diferite, portughezii şi românii şi-au edificat o viziune a lumii sau o ontologie populară bazată pe sentimentul-concept saudade/dor, vocabule originale, intraductibile în alte limbi. Sunt două popoare "obişnuite să parcurgă orizontul terestru orientându-se în imensitatea spaţiului sideral, portughezii ca marinari, românii ca păstori transhumanţi."
Dacă în cele două culturi supuse comparaţiei funcţionează mitul poetului-simbol, în schimb ele nu au dat mari construcţii speculative de filosofie sistematică. În opinia lui D.S. Perdigao, "românii şi portughezii tind să elaboreze o lirică filosofică sau o filosofie lirică. În mod curios, în ambele culturi a fost făcută tentativa paradoxală de a construi filosofii naţionale, ceea ce reprezintă un nonsens, întrucât filosofia e, prin esenţă, universală. În cele două cazuri, tentativa s-a realizat plecând de la conceptualizarea originală a unor sentimente, precum saudade/dor, ca în trilogia culturii a lui Lucian Blaga sau în saudosismul lui Teixeira de Pascoaes." Comparatist de vocaţie, Perdigao constată că - dincolo de asemănări şi diferenţe de destin şi cultură - portughezii şi românii resimt spontan o misterioasă afinitate psihologică, la primă vedere! Atât unii, cât şi ceilalţi se manifestă ca personalităţi comunicative, însă cu idiosincrazii similare, "care provin, poate, din complexul istoric al culturilor periferice".
Pe lângă asemenea aserţiuni, ce-şi asumă riscul generalizării, există şi incitante "studii de caz"; cel mai pasionant mi se pare rolul jucat de primul ambasador al Portugaliei în România, Martinho de Brederode, în viaţa şi opera lui Mateiu Caragiale (se împlineşte un deceniu de când o variantă a respectivului capitol a fost publicată în paginile centrale ale României literare). Lui Iorga, Blaga, Eliade le sunt dedicate subcapitole speciale. "Statul Nou" salazarist, din prima sa fază, e considerat o sursă de inspiraţie a gândirii corporatiste a teoreticianului Mihai Manoilescu, a acţiunii politice a Regelui Carol II, dar şi a ideologiei mişcării legionare.
Una dintre conexiunile modest explorate până în prezent (şi abia atinsă în lucrarea lui Perdigao) este legătura dinastică dintre Portugalia şi România: ca fiu al infantei Maria Antónia de Portugal, însuşi Regele Ferdinand-Întregitorul era pe jumătate portughez pe linie maternă. Fapt încă prea puţin cunoscut. O variantă revizuită/adăugită a acestei valoroase lucrări ar merita din plin să fie tradusă şi publicată în România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara