Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La aniversara:
Gabriel Dimisianu – 80 de ---

Despre farmecul indicibil al unui om

Aş vrea să încep aceste rânduri despre Gabriel Dimisianu rememorând o întâmplare, mai exact o stare, aparent fără legătură directă cu el. Îmi amintesc de un amurg de vară, undeva în câmpie: lumina zilei murea lent, în splendoare, cu largi desfăşurări misterioase, se simţea mirosul tare de ierburi, iar liniştea cucerea în chip absolut spaţiul până departe spre bolta cerească. Am avut atunci sentimentul irefragabil că tocmai trăiesc un moment de un farmec indicibil, care nu se va mai repeta vreodată. Şi totuşi, cum se face trecerea spre personajul central al acestei evocări?
Simplu. Şi când privesc atent înspre anumiţi oameni am acelaşi sentiment: există persoane care emană un fel de lumină numai şi numai a lor, un farmec care este unic, căci doar lor le aparţine, doar prin ei se manifestă. Iar dacă e să numesc pe cineva care îndeplineşte condiţia asta, a farmecului exclusiv, mie îmi vine în minte imediat cineva dintre apropiaţi – Gabriel Dimisianu. Ce anume îl face pe el să fie cu totul special? Încerc să explicitez, în puţine cuvinte, ceea ce n-aş zice că e tocmai la îndemână.
În primul rând, vreau să mă refer la felul cum îl văd pe Gabriel Dimisianu criticul literar: are capacitate de analiză, bun gust, măsură, devotament de-o viaţă faţă de literatură, toate fiind indispensabile pentru această profesie practicată la vârf. Dar, în plus, mai are nişte calităţi, care-l ajută în exerciţiul critic şi îi conturează specificitatea: este un om de o mare onestitate, are respect faţă de pagina scrisă şi are caracter. De aici provine diferenţa dintre el şi alţii, cei mai mulţi: când semnează un text, Gabriel Dimisianu poate fi crezut în ceea ce asumă. În fine, mai trebuie pomenită o serie de însuşiri, care ţin tot de fibra lui umană, dar care lasă şi ele urme în scrisul său critic: este un om funciarmente politicos, elegant şi discret, de aceea din manifestările lui critice vor lipsi contondenţele, ostentaţia, verdictele demolatoare. Unii vor spune că acesta reprezintă un defect în cazul unui critic literar. Eu însă şi pentru această neobişnuită civilitate îl apreciez în mod deosebit.
Iar ca om, ca prieten, nu ai cum să nu observi la el, cu plăcere, inteligenţa şi umorul, la pachet cu delicateţea sa cuceritoare; apoi, fidelitatea în prietenie, consecvenţa cu care-şi apără convingerile, harul de-a-nu-trăda, absenţa egocentrismului exacerbat ce face ravagii printre literaţi, o anumită modestie nobilă care nu poate să vină decât din conştiinţa propriei valori şi, desigur, încrederea pe care ţi-o transmite că te poţi bizui pe el în orice situaţie, până la capăt.
Mă consider norocos că l-am cunoscut şi că mi-a fost aproape în felurite împrejurări. Mă simt foarte ataşat de el şi îi datorez atâtea. Începând cu acel episod descris în câteva rânduri de însuşi Gabriel Dimisianu, când el, criticul consacrat, îndemnat de Geo Dumitrescu, a scris despre versurile mele de începător. Continuând cu perioada craioveană, când am condus revista „Ramuri”, la care a devenit colaborator permanent (şi a rămas până astăzi în paginile revistei din Craiova!). Continuând cu vizitele sale prieteneşti în Oltenia şi cu călătoriile noastre, împreună cu câţiva colegi craioveni, prin faimoase oraşe din Europa Centrală. Continuând cu venirea mea la Bucureşti (Gabriel Dimisianu este cel care m-a recomandat lui Nicolae Manolescu, pentru a mă coopta în echipa de conducere de la USR) şi cu mutarea mea la România literară, unde sunt bucuros să ne întâlnim săptămână de săptămână şi să facem această revistă la care ţinem toţi atât de mult.
Felul cum în urzeala sa sufletească şi mentală se conjugă diversele trăsături, în dozaje numai şi numai ale lui, dau ceva extrem de rar şi de preţios. La cei 80 de ani pe care îi sărbătoreşte mă bucur de aceste daruri ale sale şi îmi doresc să ne fie alături, sănătos, la cât mai mulţi ani!

Gabriel Chifu


Cel ce însoţeşte

Cînd am ajuns în redacţia României literare la începutul anilor nouăzeci, Gabriel Dimisianu era stîlpul întregului spaţiu spiritual. Aşa l-am simţit din prima secundă. Calm, discret, ferm, neconflictual, cald îţi oferea un punct de sprijin într-un univers necunoscut. Şi o siguranţă. Îmi părea că nu pleacă niciodată acasă, că poveştile lui inepuizabile cu scriitori, poate cu cîţiva dintre cei mai străluciţi, amintirile cu Nichita Stănescu, colegul lui de facultate, cu Ivaşcu şi Roger Câmpeanu, cu Geo Dumitrescu, zilele şi nopţile de la Cumpătu sau din sediul revistei de pe Ana Ipătescu – unde a şi locuit cu Geta şi alţi tineri frumoşi – mă ţineau cu gura căscată ore. Era un povestitor seducător, cu un anumit tip de senzualitate pe care şi-o etala cu măsură. Punctele de vedere, în orice împrejurare, au fost formulate mereu limpede şi însemnau o analiză elaborată. Ca şi textele şi cărţile sale. Deşi îi place teatrul şi este plin de imagini fabuloase din montările mari, niciodată nu a făcut spectacol de dragul audienţei. Sau al popularităţii. Dar tot ce a construit a fost temeinic şi aşezat. Mi-aduc aminte cum îl priveam ani de zile la şedinţele de sumar ale revistei noastre. Anii mei de formare şi ani ireali pentru un mod de a exista în lumea culturală. Stăteam în diagonală. El la un colţ al mesei, în stînga lui Manolescu, eu, diametral opus. Mii de gînduri şi atitudini i-am citit pe sub mustaţa neagră. Nici nu mi-am dat seama cînd a albit... în faţă avea întotdeauna un teanc imens de articole şi texte pentru sumar, stivuite ordonat. Orice întîlnire era o competiţie de idei pentru consistenţa oricărui număr. Şi dura ceasuri. Ne contraziceam, ne susţineam, luptam pentru ce intuiam că poate face un număr excepţional. Săptămînă de săptămînă. Echilibrul a fost Gabriel Dimisianu. Punctul fix. Axa. I-a însoţit fidel pe toţi directorii României literare. Criticul Gabriel Dimisianu i-a însoţit pe scriitori cu analize profunde şi preţioase în mii de articole şi în cărţi fundamentale. A parcurs o perioadă lungă, complicată şi complexă a istoriei literaturii române. Suma amintirilor se adaugă acum cărţilor din bibliotecă. Ca un compedium. Dar şi ca un manual de tălmăcire. Cîţiva dintre cei mai extraordinari ani din viaţa mea i-am parcurs cu Dimi. La redacţie, în atîtea alte locuri, împărţind bune şi grele, despărţirile de Adi Fianu sau de Pascu, boli, petrecînd ca nicăieri de zilele noastre şi nu numai. Dimi este partea plină de sens şi stabilitate din mine. Cine poate uita, însă, vacanţele nebune de la Neptun?... Privind cu atîta nostalgie în urmă, descopăr cît de frumos a trăit Dimi. Cum a ştiut să se bucure de toate darurile şi harurile pe care le-a primit. Şi cum a ştiut să-i însoţească pe ceilalţi! Şi pe mine... Îl port cu mine în gînd peste tot şi îi şoptesc, tot cu sfială, cît de mult îl iubesc...

Marina Constantinescu


Critica obiectivă

Îl cunosc pe Gabriel Dimisianu de peste trei decenii (era din grupul apropiaţilor părinţilor mei adoptivi, Doina şi Valeriu Cristea) şi îl citesc de cînd am început să citesc critică literară, adică din 1986, cînd tatăl meu, Marius Enache, mi-a făcut cadou proaspăt apăruta Istorie a lui G. Călinescu. Atunci am descoperit critica şi istoria literară, într-una dintre cele mai uimitoare manifestări ale ei; şi tot atunci, brusc interesat de domeniu, am început să citesc România literară, din care fireşte că la 12 ani nu înţelegeam mare lucru.
De treizeci de ani, aşadar, G. Dimisianu se numără printre criticii citiţi de mine; şi, restrîngînd cercul, printre cei care m-au influenţat; mai mult, m-au format. Felul său meticulos şi cumpănit de a se apropia de un text, spiritul analitic atît de ascuţit, punerea în perspectivă istorică, marcarea filiaţiilor şi totodată punctarea elementului de originalitate artistică fac din critica lui Dimisianu o realizare de prim rang a criticii obiective. Şi, ca şi modelul meu Dimisianu, am optat la rîndu-mi pentru o critică obiectivă, nu subiectivă, istorică, nu eseistică, interpretativă, nu artistă.
Surpriza anilor din urmă a fost însă cea oferită de memorialistul acum octogenar, care ne-a oferit una dintre cele mai bune realizări ale genului. Pana memorialistului este alta decît cea a criticului şi istoricului literar, iar în această direcţie Dimisianu şi-a putut manifesta însuşirile scriitoriceşti reprimate în exercitarea oficiului critic.
În sfîrşit, dar deloc în ultimul rînd, G. Dimisianu şi-a legat numele de o realizare instituţională, colectivă, care îi datorează enorm. E vorba de chiar România literară, fostă „Gazeta literară”, la care sărbătoritul de astăzi a lucrat o viaţă de om, asigurînd substanţă, soliditate, echilibru şi fineţe spiritului unui săptămînal ce a devenit echivalentul înseşi literaturii postbelice.
Critic şi istoric literar, memorialist şi portretist, stîlp de revistă culturală şi mentor de la care generaţii de condeieri au avut ce învăţa, G. Dimisianu arată, prin simpla sa prezenţă intelectuală, cît de frumoasă poate fi critica literară şi cît de necesară este ea într-o literatură.

Daniel Cristea-Enache

Sfinxul mansuet În anii cînd Manolescu era ambasador UNESCO, şeful alături de care mi-am făcut ucenicia la România literară a fost Gabriel Dimisianu. În fiecare miercuri se aşeza pe scaunul din latura dinspre perete a mesei de şedinţă („scaunul lui Dimi” era intangibil, căci ţinea de ritualul redacţiei, alături de locurile consacrate Constanţei Buzea sau lui Alex Ştefănescu) şi aşternea cu migală conţinutul numărului: fiecare pagină cu rubrica aferentă, cu grija de găsi spaţiu pentru inserarea textelor venite de la colaboratori externi. Judecat după alură, Gabriel Dimisianu era un gnom liniştit a cărui mustaţă trona pe o fizionomie caldă. Ce simţeai de la bun început era lipsa arţagului prevestitor de altercaţii. Morga îi era scutită de demonul discordiei, timbrul lui fiind prin excelenţă din categoria împăciuitorilor. Deasupra capului nu-i pluteau Erinii dornice de conflicte inutile.
L-am perceput mereu ca un tampon profilactic împotriva certurilor. De altfel, martor a 60 de ani de răfuieli literare, era prea hîrşit ca să-şi mai piardă vremea cu ţîfnele colegilor. Văzuse atît de multe că nu-l mai mira nimic, de aici aerul mansuet, de sfinx tăcut, cu care îşi întîmpina colegii de redacţie. Cu şeful acesta nu am avut de furcă de-a lungul timpului, cu cîteva excepţii. De exemplu, mînat odată de pofta de a scrie un eseu provocator, i-am propus în timpul şedinţei o temă mai trasă de păr: ruşinea bărbatului decrepit de a se dezbrăca în faţa unei femei tinere. Privindu-mă pe sub ochelari, mi-a replicat scurt: „Tu te ocupi de cronica ideilor, nu de etalarea detaliilor intime”. O asemenea admonestare din partea unui blajin cîntărea cît un perdaf straşnic. Am tăcut mîlc şi m-am retras în cochilia tăcerii, cu atît mai mult cu cît intuiam că are dreptate. Avîntul meu imberb se lovea de zidurile ferme ale unui ziarist păţit, care ştia să deosebească prestaţia profesionistă de capriciul eseistic.
Una pesta alta, am învăţat meserie lîngă el. Firea lui aşezată, de ghiuj tacticos, ştia să împartă laude şi să evite criticile. Intuia că o atmosferă de echipă nu se clădeşte cu suspiciuni şi ofense, ci cu încurajări şi politeţuri. Era mintea limpede într-un colectiv în care vîltoarea temperamentelor provoca deseori litigii intense. Apoi îmi amintesc de polemica, întinsă pe multe numere de revistă, cînd Bujor Nedelcovici şi Mircea Iorgulescu îşi trimiteau lovituri grele. Cînd schimbul de replici intrase într-o zodie ternă, ameninţînd să se preschimbe într-un plicticos turnir de invective reciproce, cîteva voci din redacţie au cerut oprirea serialului. Dimisianu, calm ca apa de cleştar de la Bîlea Lac, a răspuns mustăcind: „Îi lăsăm să se plesnească pînă obosesc.” Părea un spectator mucalit a cărui fizionomie inocentă ascundea pofta de a vedea un măcel. A fost prima oară cînd l-am bănuit de cinism sub mina cordială de blajin sadea. Semăna cu un arbitru ce contempla cu amuzament doi combatanţi ajunşi la capătul puterilor. Nu a durat mult şi polemica s-a stins, cei doi acuzînd saturaţia dată de efort. De altfel, peste puţin timp, Mircea Iorgulescu pleca dintre noi.
Astăzi, Gabriel Dimisianu continuă să vină regulat la sedinţe, scriindu-şi cu minuţie rubrica bisăptămînală. Ritmul vieţii de revistă i-a intrat în sînge, ca un metronom dictîndu-i calendarul lăuntric. Cînd intră în redacţie, mă ridic de la masă, îi ies în întîmpinare şi îi strîng mîna. Cînd ne salutăm, în ochii noştri clipoceşte un licăr de simpatie mutuală, a cărei cauză mă sfiesc s-o numesc. Şi acum, la aniversară, îi strîng mîna şi îi spun La mulţi ani!, cu bucuria de a fi avut un astfel de şef.

Sorin Lavric

Luxul moderaţiei Nu e un secret că trăim într-o lume agitată, cel mai blând spus. Probleme de toate felurile răsar de te miri unde, forţându-ne să le întâmpinăm cu tot mai puţină seninătate. De mulţi ani, însă, cu o punctualitate care, doar ea, îi trădează vârsta, îşi ia locul la masa noastră de şedinţe un domn pentru care agitaţia cotidiană pare să nu existe. Într-atât de bine îşi ţine firea martorul unei jumătăţi de veac la România literară, cel care a văzut nenumărate veniri şi plecări şi a avut infinită răbdare cu noi toţi: domnul Dimi, cum i se spune mai tot timpul, combinând, în chip ciudat, respectul cu familiaritatea. Dar cine-l cunoaşte nu se mai miră nici de bunăvoinţa vigilentă cu care primeşte cărţi noi, probleme vechi, oameni care-i intră în bibliotecă sau în viaţă, nici de stima plină de afecţiune cu care este, îndeobşte, înconjurat. Cred că e scriitorul, şi mai ales criticul, la care am auzit cel mai des cuvântul confrate. Şi nu e vorbă în vânt, la bine şi la rău. S-a luptat şi se luptă, vorba poetului, pe seama tuturor, mai ales a autorilor, de azi şi de ieri, nu foarte răsfăţaţi de critică. Fireşte că şi-a câştigat, în ani de oficiere discretă, în capul unei rubrici sau la cârma unei reviste, dreptul de a scrie despre o carte înainte sau în locul altora. Nu ţin minte să se fi folosit vreodată de el, cum nu am întâlnit, într-o breaslă cu orgolii de tot felul, un critic pe cât de cumsecade, pe-atât de tipicar şi de serios în verdicte. Făcându-şi meseria, cale de o viaţă de om, cu o plăcere molipsitoare. Plăcerea nu doar de a lua pulsul literaturii, ci şi de a trăi printre scriitori, de a exista efectiv doar în şi pentru lumea asta. De altfel, cred că singurele prilejuri în care l-am văzut trecând de la enervare la amărăciune au fost când a simţit-o ameninţată, în pitorescul şi solidaritatea ei. Neîntrecut în decuparea de imagini frumoase dintr-o istorie deseori urâtă, ţine cu tot dinadinsul să-i apere de uitare pe cei dispăruţi prea devreme şi să subţie problemele zilei cu amintiri de lucruri care au fost. O adevărată terapie, pentru toţi câţi au norocul să-l asculte şi să-l citească. Fie încă mulţi ani de acum înainte!

Simona Vasilache


Un critic de încredere Mutatis mutandis, Gabriel Dimisianu joacă, în perioada postbelică, rolul pe care l-a jucat Pompiliu Constantinescu în cea interbelică.

Este, cu alte cuvinte, criticul a cărui operă o consulţi atunci când trebuie să verifici scara de valori a literaturii contemporane. Diagnostician precis, nu-mi amintesc să fi greşit flagrant vreo judecată de valoare asupra unui scriitor, chiar dacă, practicant indefectibil al criticii de întâmpinare (la pupitrul căreia poate fi găsit şi azi), se va mai fi entuziasmat câteodată. Atent la nuanţe şi prudent în a respinge, Dimisianu nu a căzut niciodată în păcatul de a supralicita o operă proastă şi nici de a minimaliza una de valoare. Nu a fost întotdeauna primul în a scrie despre o noutate, dar verdictul său, odată pronunţat, a validat noutatea tocmai afirmată.
Critica maestrului (căruia cei apropiaţi îi spun, cu nedisimulată afecţiune, „Dimi”) peste ca şi autorul ei: nespectaculoasă la exterior – pe principiul american what you see is what you get –, sobră şi echilibrată, plină de subtilitate, în interior. Rar cineva atît de devotat literaturii, dar care să vorbească – public, în interviuri, sau privat, cu prietenii – despre pasiunea devorantă căreia i-a dedicat o viaţă de om. Într-un secol mediatic, prin excelenţă, criticul rămîne un om al scrisului, al mesei şi cabinetului de lucru. Discret, înţelept (dar ce scilipiri jucăuşe îi lucesc, din cînd în cînd, în ochi!...), Gabriel Dimisianu este un critic în care poţi avea încredere: însuşire rarissimă, ieri ca şi azi, pe malurile Dâmboviţei.
Îl privesc, săptămînă de săptămînă – cu absenţe rare, provocate doar de fenomene meteo –, la locul său de la masa redacţiei României literare, la care a oficiat, de asemenea, decenii bune. Mereu calm, mereu afabil, aduce între noi, cei mai tineri, o doză sănătoasă de scepticism critic. În fond, spectacolul literaturii poate fi înşelător. Cel care a pipăit, mai bine de cinci decenii, valorile literaturii române, pe care le-a cîntărit fără eroare, ştie că, după ce trece entuziasmul întîlnirii cu o carte bună, textele se aşează cuminţi în rama istoriei literare, în care totul se diminuează. Dar acest scepticism nu are în el nimic dizolvant, nimic disuasiv: săptămâna următoare, maestrul este la locul lui, cu cartea sau cărţile următoare în faţă. Înşelător sau nu, spectacolul literaturii rămâne, pentru Gabriel Dimisianu, cel mai frumos lucru de pe lume...
Este şi un prozator care s-a sacrificat în folosul criticii. Memoriile sale, preponderent literare, sunt excepţionale prin amănuntul revelator şi prin simţul proporţiilor. Aici îl afli mai bine pe criticul de întâmpinare, care, altminteri, practician declarat, nu a lăsat prea multe texte teoretice sau de atitudine. Alegerile pe care memoria sa le face, din noianul de personaje şi întâmplări pe care le-a trăit sau cărora le-a fost martor, atestă un radar precis şi un formidabil simţ al valorii. Ca şi o moralitate neostentativă, funciară. Criticul de întâmpinare a lucrat mereu având în minte o istorie virtuală a literaturii române.
Simt nevoia să mai adaug un detaliu, pe care unii îl uită tot mai des. Cel pe care îl omagiem azi, la împlinirea unei vârste rotunde, şi-a petrecut mai bine de jumătate din carieră în regimul comunist. Într-o literatură care evolua sub cenzură, în cleştele ideologiei dominante şi sub presiunea organelor de propagandă ale partidului unic. Performanţa critică a lui Gabriel Dimisianu, în acest context, ţine nu numai de talent, de forţa unei vocaţii devorante, ci şi (dacă nu chiar mai ales) de caracter.

Răzvan Voncu


Mama răniţilor

Dacă ar fi beneficiat de o periodicitate regulată şi de un post de observaţie stabil, G. Dimisianu ar fi meritat să fie considerat un Pompiliu Constantinescu al epocii postbelice. Cariera lui de cronicar literar este una din cele mai lungi. G. Dimisianu a fost de la început convins de necesitatea unui „statut profesional şi etic” al criticii literare. Chiar dacă în sarcina lui cade, în primul rând, alegerea grâului de neghină, cronicarul acordă în principiu fiecărui scriitor prezumţia de valoare. G. Dimisianu a mărturisit cândva, cu modestia care îl caracterizează, că n-are pretenţia să întruchipeze „tipul uman” al cronicarului, socotind că i-ar lipsi atât promptitudinea, cât şi spiritul de discernământ. Însă cronicarul nu trebuie să fie neapărat nici primul care scrie la o nouă apariţie, nici să dea permanent dovadă de porniri belicoase. Trebuie doar să evite execuţiile sumare. În fond, el este un cititor paşnic şi echilibrat, dovadă că paradigma genului la noi este ilustrată de Pompiliu Constantinescu. Puţini sunt scriitorii importanţi din anii 1960- 1980 care să se poată plânge că n-au fost băgaţi în seamă de G. Dimisianu. N-au a se plânge nici scriitori de al doilea raft, faţă de care cronicarul a arătat mereu o anumită bunăvoinţă. După 1989, G. Dimisianu şi-a mutat interesul de pe actualitatea imediată pe literatura, în mare parte uitată şi rareori comentată la timpul ei, din lustrul de tranziţie din a doua jumătate a anilor 1940. E o recuperare necesară, dar, din nefericire, fără mari şanse de izbândă. Deşi ştie că nu-i mai citeşte aproape nimeni pe acei scriitori cărora regimul comunist, nici bine instalat, le va fura identitatea, criticul scutură cu grijă praful de pe cărţile lor, pe care le parcurge cu devotament, dar fără să le exagereze meritele, convins, probabil, că istoria literară nu-i va da, ea, cu totul uitării. E rolul lui înduioşător de mamă a răniţilor.

Nicolae Manolescu

Din Istoria literaturii pe înţelesul celor care citesc

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara