Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Gară pentru doi de Daniel Cristea-Enache

Pe 2 iulie, Octavian Paler ar fi împlinit 81 de ani. Pe cât de târziu a debutat editorial scrii­torul (cu un volum de... poezii), pe atât de repede şi-a câştigat interesul şi preţuirea unei largi majorităţi cititoare. De la borna Mitologiilor subiective (1975), fiecare carte ce-i poartă semnătura a intrat în aşa-numitul orizont de aşteptare, sub un unghi pe care însăşi formula scriitorului l-a configurat ca atare. Construcţia parabolică, pe mai multe nivele ale textului şi cu chei de interpretare oferite lectorului merituos, nu ia structura şi aspectul unui sistem rigid, închis. Ideaţia bine nutrită şi speculaţia eseistică desfă­şurată pe turnantele ei au găsit un punct de echi­libru compoziţional cu o epică gustoasă a ideilor, un stil uşor ceremonios şi o retorică atât de abilă, încât cu greu poate fi surprinsă.
Viaţa pe un peron nu face excepţie de la această regulă a stratificării epice şi supraetajării simbolice. Pe un plan redus al intrigii, o arie de întâmplări şi evenimente comprimată sever, scriitorul înalţă o construcţie speculativă în al cărei labirint, dispus vertical, urmează să intrăm. Două personaje, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc într-o gară părăsită, uitată de lume şi de trenurile pufăind liniştitor. În apropiere e o mlaştină, după o anumită distanţă începe deşertul: adevărate embleme spaţiale în imaginarul lui Octavian Paler, cu o funcţie simbolică bine determinată. Conturul realităţii care îi hăituieşte şi îi îngrozeşte pe cei doi este destul de şters. Ameninţarea rămâne surdă, undeva în fundal, retrasă, ca în teatrul modern, dincolo de spotul de lumină proiectat asupra "eroilor". Deşi autorul nu evită cu totul acţiunea la prezent şi priza directă asupra întâmplărilor, derularea unor episoade sub ochii cititorului (asistăm la câteva incursiuni ale protagonistului în mlaştină şi la o aventură comună până la deşertul luat drept o plajă), modalităţile narative predilecte sunt acelea ale confesiunii, povestirii şi dialogului pe marginea celor trăite. Viaţa profesorului şi viaţa Eleonorei nu sunt expuse - fie şi sumar - de către un narator omniscient şi omnipotent, care să pătrundă cu privirea până în cele mai ascunse cotloane ale intimităţii lor. Ies la lumina paginii din vorbele pe care se hotărăsc să le spună el şi ea, din confesiunile pe care şi le fac, din fluxul, uneori întrerupt, alteori abundent, al mărturisirilor. Altfel spus, personajele devin prisme prin care se întrevăd existenţele lor - şi nu invers, ca în romanul realist tradiţional. Unde obiectivitatea epică reprezintă o condiţie obligatorie, iar hăţişul de fapte apare ca necesar pentru desenul traiectoriei eroului. Romanul lui Octavian Paler răstoarnă perspectiva, construind şi analizând cu atenţie două personaje, ca să poată privi, prin ele, lumea.
Eventualele obiecţii legate de nerealismul romanului ar cădea, astfel, alături de miza prozatorului şi de formula cărţii sale. O putem citi cu un ochi "rău", detectând, prin simple şi prozaice întrebări, verigi slabe în logica realistă. Cum supravieţuiesc cei doi pe acest peron al unei gări părăsite? De unde îşi iau mâncarea şi apa? Cum fac faţă celor mai elementare impulsuri biologice?... Dar lectura aceasta "pedestră", justificată pe terenul realismului obiectiv, nu ar ţine cont tocmai de alegorismul accentuat şi profund al cărţii. De la motto şi până la ultimele propoziţii, romanul e un arc voltaic al Ideii. Un proces în toată regula se desfăşoară aici: o succesiune strânsă de silogisme şi sofisme, mărturii frisonante şi depoziţii sumbre, pledoarii scânteietoare în care o întreagă problematică a umanului e abordată şi asumată. Octavian Paler are o gravitate structurală, care îi configurează şi impregnează operele într-un mod inconfundabil. La antipodul filozofiei specifice locului ("ici aux portes de l'Orient, ou tout est pris a la légere..."), scriitorul este un moralist pentru care fiecare nuanţă umană contează. Nu vede lumea în alb şi negru, cu acel maniheism primar şi facil prin care conştiinţele cristaline sunt bine diferenţiate de cele năclăite în Rău. Scepticismul filozofic al scriitorului e contrabalansat de iluzii contrare la fel de puternice, astfel că protagoniştii din Viaţa pe un peron reprezintă structuri morale şi caracterologice complexe, în care diferite principii şi valori se regăsesc şi se ciocnesc.
Aşa se explică frecvenţa deliberărilor, revenirea sistematică la întregul complex şi ceremonial judiciar. Profesorul de patruzeci şi unu de ani, care a renunţat, pe rând, la mai multe pasiuni devoratoare (contemplarea mării şi mersul pe bicicletă, muzica şi şahul, religia şi poezia, filozofia şi istoria, cariera de judecător şi, nu în ultimul rând, viaţa de pustnic), nu se poate opri să însceneze, cu şi fără spectatori, procese organizate meticulos, cu respectarea tuturor etapelor. Pledoariile scrise sau orale, rechizitoriul, strategia apărării şi a acuzării imprimă romanului nu numai nerv, tensiune dramatică, ci şi o mişcare de continuă pendulare între justificări, îndreptăţiri şi adevăruri opuse. Revoluţia Franceză şi figura tragică a lui Robespierre, evocate pe mai multe pagini, sunt ca o hârtie de turnesol pentru ceea ce urmăreşte să demonstreze prozatorul, şi anume că nu se poate demonstra, până la capătul capătului, nimic. Paradoxal (sau poate nu), cu cât scriitorul focalizează mai mult valorile morale cu majusculă: Adevărul, Binele, Dreptatea, cu atât conştiinţa că ele sunt inaccesibile în stare pură devină mai puternică. În centrul cărţilor lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici supraomul nietzschean, ci tocmai omul obişnuit, sumă de calităţi şi defecte, patimi şi slăbiciuni, îndoieli şi angoase. Oricine se poate aşadar proiecta sau regăsi în paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieşit din seria biologică. Pe peron suntem noi.
Figuraţia atât de săracă, scenografia esenţializată la maximum devin, din posibile impedimente, atuuri ale cărţii. Diluarea până la dispariţie a "specificului" realist (un anumit peisaj dintr-o anumită regiune a unei ţări aflate pe un meridian geografic, într-un moment istoric dat) contribuie la soliditatea construcţiei parabolice, asigurând totodată anvergura ei. Cu cât personajele se eliberează de identitatea lor socială, cu atât ele se apropie de condiţia de generalitate la care aspiră autorul. Oricine se poate recunoaşte în omul care îşi caută, prin smârcurile existenţei şi dincoace de linia deşertului morţii, un drum salvator. În cercul protagonistului intră nu numai el: "E greu de trăit pe un cerc, domnilor. Oriunde în altă parte lucrurile sunt cât de cât logice. Dar aici nu ştii dacă mai are rost să mergi pentru a ajunge în acelaşi punct în care te afli. Asta te tulbură. Ridici din umeri şi-ţi spui că e totuna, poate, dacă rămâi pe loc sau îţi târâi picioarele de-a lungul cercului. Dacă te revolţi, faci o săritură din destin. Fie şi în abis. Dar trebuie să ai putere pentru această săritură. Mi-e somn. Voi continua mâine. M-â-i-n-e. Există Ťmâineť? Pe un cerc nu există decât amintiri pe care calci mereu, ca pe şopârle, sau Ťaziť. Voi continua azi.". Iată un exemplu de acceleraţie ideatică, relevant pentru tipul de structură şi scriitură prozastică al lui Octavian Paler. Cele mai nesemnificative contexte, momente anodine, secvenţe plate ale realului sunt ridicate deodată la puterea gândirii şi încărcate cu semnificaţie. Totul "la vedere", într-o deplină transparenţă stilistică: firul speculativ poate fi urmărit pe toată întinderea desfăşurării lui. Greu de imitat, scriitorul este uşor de citit.
Aceste calităţi ale cărţii sunt suficiente pentru a înscrie Viaţa pe un peron în rândul operelor reprezentative ale literaturii noastre postbelice. Dar mai este ceva, important, care se adaugă pe talgerul balanţei critice, o altă greutate a romanului ce poate fi descoperită de la prima lectură. Apărută în 1981, la începutul deceniului în care totalitarismul comunist şi paranoia ceauşistă şi-au atins în România culmea, cartea lui Octavian Paler nu are acea suspensie a alegorismului încărcat, stufos, ferindu-i pe creatori de ameninţarea cenzurii. Numă­răm, în deceniul nouă, atâtea şi atâtea romane ale falsului curaj, în care - cu o vorbă a lui Ion D. Sîrbu - se ascunde un biet ac sub un morman de câlţi. Prin contrast cu acestea, într-o lectură comparativă, e aproape frapantă lim­pi­di­tatea protestului moral exprimat de Octavian Paler pe toate palierele cărţii sale. El şi ea fug de ei, îmblânzitorii de cobre şi dresorii de câini ce răspândesc pe străzile oraşelor "epidemia de frică" şi "religia urii". Drama celor două personaje nu este una metafizică, asocială, în afara lumii din care provin. Dimpotrivă, ea se naşte din agresiunea acestei lumi, care pune în funcţiune un teri­fiant mecanism totalitar, eficient în zdrobirea individului. Telefoanele terorizante pe care le primeşte Eleonora, cu câini lătrând la celălalt capăt al firului, ori frica pe care îmblânzitorii de cobre o răspândesc în jurul profesorului îi fac pe aceştia să fugă văzând cu ochii, cât mai repede şi cât mai departe. Undeva, pe peronul unei gări părăsite, la care nici trenurile, nici privirile dresorilor nu mai ajung...
Dar, ca în orice distopie, nu se poate ieşi cu adevărat dintr-un spaţiu-timp implacabil. Nu numai că îmblân­zitorii de cobre dau târcoale şi acestui ultim refugiu care este gara pentru cei doi. Ei înşişi simt şi înţeleg că fuga de lume, ieşirea din timpul socio-istoric nu repre­zintă, în fond, o soluţie. Rezistenţa individului, valoa­rea umanităţii lui se verifică şi se măsoară la presiu­nea Istoriei, nu în vidul dinafara ei. Refugiul în grotă nu este absolut inocent, punând pe fruntea potenţialei victime umbra complicităţii morale cu călăii: "Orice grotă are uneori partea ei de vină. Orice singurătate are câteva picături de sânge pe mâini".
Pe latura sa istorică şi în miezul lui parabolic, Viaţa pe un peron este un roman al angajării şi dez­ba­terii morale, cu întrebări fundamentale splendid formu­late şi răspunsuri, din toată gama, prin care individul se defineşte. Reacţionând într-un anumit fel, fugind sau rezistând, luptând sau colaborând, el e scăldat - în oricare dintre aceste ipostaze - în lumina rece a unei singură­tăţi esenţiale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara