Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Gazetăria de substanţă de Andreea Deciu


"Eseuri şi critică" - se sub-intitulează colosalul volum semnat John Updike sub patronajul editurii new-yorkeze Alfred A Knopf, cea care a dat tiparului o bună parte din cărţile scriitorului. Dincolo de acest subtitlu modest şi voit generic se află bits and pieces, cum se spune în engleză, texte mai lungi sau mai scurte, cu miză grea, sau superbe speculaţii iscate din simple flecuşteţe, toate reprezentînd opera gazetărească a lui John Updike din ultimul deceniu. Nu ezit să apelez la o formulă care unora le-ar putea părea oximoronică, operă gazetărească, pentru că rostul volumului, semnalat de Updike însuşi, tocmai acesta este: de a demonstra că jurnalismul literar e o profesie nu doar serioasă, ci şi de reală valoare, nu o efemeridă sortită pubelelor de reciclare a hîrtiei de ziar şi reviste, ci scriere autentică, destinată păstrării, în antologii cu respect aşezate pe rafturile bibliotecilor. Întîmplarea, generoasă ca în atîtea alte dăţi, face să citesc acest volum la scurt timp după ce revizionarea unui film american "clasic", din anii '50, mi-a amintit de potenţialul romanesc al ziaristului, portretizat în imaginarul american ca veritabil erou modern, făptură deopotrivă naivă şi cinică. Naivă în măsura în care e gata să-şi sacrifice şi viaţa pentru un reportaj senzaţional sau pentru a da în vileag un secret tulburător, cinică pentru aceleaşi motive, pervertite însă prin prăbuşirea celor descoperite în derizoriu.
În scurta sa prefaţă la acest gigantic volum (900 de pagini în format măricel), Updike mărturiseşte senin că a adunat toate (n-or fi toate, dar sînt cu siguranţă multe!) textele pe care le-a produs în ultimii ani, din narcisismul pe care orice activitate auctorială îl presupune inevitabil, dar şi în nădejdea că ele vor folosi cîndva vreunui student sîrguincios, sau biografului devotat. Dar motivaţia care stă la baza alcătuirii acestui volum depăşeşte cu mult simpla avariţie auctorială: ea pleacă de la un respect adînc faţă de gazetărie şi ajunge pînă la o viziune aparte, estetică şi teoretică, asupra actului literar ca permanentă încercare de apropiere de perfecţiune. La începuturile experienţei noastre de receptare a artei, ne reaminteşte Updike, noi toţi credem inconştient că undeva trebuie să existe produsul desăvîrşit, acea capodoperă în căutarea căreia sîntem dispuşi să citim munţi de literatură, să colindăm toate muzeele şi toate sălile de concerte din lume. Gazetarul este, într-un fel, descendentul indirect al acestei Ur-ipostaze a consumatorului de literatură, pentru că el produce texte imperfecte sub povara schimbătorului cotidian, migrînd mereu spre acel text "perfect", cartea, pe care uneori nu ajunge să o scrie niciodată. În plină epocă a freneziei Internetului, cînd un ecran ne poate aduce în faţa ochilor de la epistolele cele mai personale pînă la tratate academice sau secrete militare, Updike este unul dintre acei (prea puţini rămaşi, din păcate) pe care îi bucură mirosul de cerneală proaspătă a paginii de ziar, sau luciul coperţii de revistă.
Format în echipa celebrului "The New Yorker", în a cărui comitet redacţional a lucrat din 1955 pînă în 1957, rămînînd însă un colaborator fidel pînă în prezent, Updike este dovada vie a influenţei benefice a presei asupra literaturii. Există în acest volum un farmec distinct, deşi greu de explicat, al ne-structuratului, al ocazionalului ca pretext insignifiant pentru a produce un raţionament interesant, pentru a da curs unei idei încă şovăielnice, dar atît de vie şi de captivantă; un farmec al aleatoriului şi arbitrariului care permit convieţuirea unor elaborate studii dedicate prozei lui Hermann Melville ori Vladimir Nabokov cu improvizaţii pe tema trupului masculin, de pildă, ori a dansului şi feminităţii, a bătrîneţii sau a frigului. Un volum de asemenea proporţii imploră o structură, aproape orice fel de structură, altminteri e de necitit. Prin urmare, textele sînt împărţite în mai multe părţi, tematic de cele mai multe ori, dar şi cronologic. Probabil cea mai consistentă, din punct de vedere al acelei opoziţii implicite, la care mă refeream şi mai sus, cea dintre efemerida gazetărească şi scrierea care rezistă în volum, este secţiunea care conţine eseurile despre religie şi literatură, cel despre ficţiune şi cel despre tipar. Cîteva secţiuni distincte adună cronicile literare ale lui Updike, clasificîndu-le însă după criteriul apartenenţei autorului prezentat la o anumită literatură naţională, sau orientare estetică. Mi-a atras atenţia cronica lui Updike la un roman destul de obscur al tînărului scriitor britanic Alan de Button (devenit celebru aproape peste noapte datorită unei discutabile cărţi despre Proust, o scriere la limita dintre ficţional şi non-ficţional), nu pentru observaţiile critice la adresa volumului cu pricina, ci mai curînd pentru o idee generală, referitoare la relaţia dintre psihologie şi literatură. Credinţa lui Updike, exprimată în această cronică, este că psihologismul dăunează literarului. Adică: cu cît înţelegem mai bine dedesubturile psihologice ale unei intrigi, sau felul în care funcţionează lumea mentală şi sufletească a personajelor, cu atît ne vom simţi mai puţin atrase de ele, cu atît vom fi mai puţin capabili să ajungem la acea intimitate gravă şi profundă cu destinul unei alte făpturi, pe care literatura ne-o oferă. Poate că pare banală, dar ideea aceasta e de fapt subtilă cît cuprinde: alegîndu-şi ca exemplu pe Anna Karenina (întîmplător doar şi exemplul meu favorit), Updike observă că neînţelegerea, deruta faţă de gesturile şi acţiunile unui personaj sînt condiţia esenţială a katharsisului. Propriul nostru univers interior ne este deseori străin în clipele cele mai tulburi ale vieţii, deseori nu ne înţelegem nici noi seismele interioare. Aşadar, ne identificăm cu un personaj precum Anna Karenina în măsura în care ajungem să ne apropiem de tulburarea ei, de stările ei agitate şi confuze, fără să înţelegem. Altminteri, Anna Karenina devine pentru noi o ridicolă femeiuşcă, cuprinsă de o gelozie absurdă care în final îi va distruge la propriu viaţa. Omniscienţa auctorială, convenţie literară a realismului literar, nu-l deranjează deloc pe Updike, atîta vreme cît ea nu se manifestă ca psihologism. Tolstoi ne descrie tot ce se petrece în sufletul Annei, dar nu ne şi explică de ce. Omniscienţa lui se reduce la a vedea şi apoi consemna tot.
Am zăbovit asupra acestei cronici pentru a ilustra un principiu general care stă la temelia cărţii: Updike construieşte raţionamente, emite ipoteze care ar putea oricînd duce, pe cont propriu, la un volum în sine. Ideile lui sînt solide, valabile dincolo de contextul care le-a creat. Prea puţin contează romanul lui Alan de Button şi verdictul critic al lui John Updike, important este seducătorul aparte teoretic pe care l-am schiţat mai sus. De altfel, scrisului lui Updike i se potriveşte cel mai bine o analogie propusă chiar de autor şi preluată dintr-o secvenţă cinematografică, din "Lawrence al Arabiei", cînd undeva la orizont se întrevede o făptură minusculă, aproape doar un punct negru, care pe măsură ce se apropie de privitor, cu uluitoare viteză şi totuşi parcă lent, pentru că rămîne ceva timp neclară, e din ce în ce mai bine conturată, pînă cînd brusc îl avem în faţa ochilor pe Omar Shariff. Ideile lui Updike se ivesc cu aceeaşi iuţeală şi calm deopotrivă, propulsate spre cititor de tempo-ul ferm şi elegant al stilului său. Nu ne lăsăm înşelaţi de subtitlul modest, căci titlul, parafrază după replica reginei din "Hamlet" adresată actorilor cărora le cere forţă şi autenticitate, spune totul: mai ales substanţă.
John Updike, More Matter. Essays and Criticism, Alfred A. Knopf Publisher, New York, 1999, 900 pag.