Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Geamul clar şi vitraliul de Gabriel Chifu

(Câteva însemnări despre istoria relatată de istoric şi istoria relatată de prozator)

Se întâmplă să fiu întrebat despre ce e vorba în romanul pe care-l scriu la un moment dat. Şi rămân încurcat, nu ştiu ce să răspund. Fiindcă fiecare roman al meu, aş spune, nu aduce nimic nou la nivelul temei. Scriu mereu şi mereu despre unul şi acelaşi lucru: despre omul în lume sau, cu un termen care nu e al meu, despre condiţia umană. Să rezum astfel e ceva prea general, prea vast şi de aceea vag, inconsistent, imprecis, nelămurit, mi se va reproşa şi nu fără temei. Dar asta e situaţia, altceva nu mă pricep să povestesc şi nici nu mă interesează.

Abrupt, s-ar putea ajunge astfel la chestiunea pusă în discuţie: dacă descrie condiţia umană, atunci fiecare roman reprezintă, implicit, şi o mărturie istorică. Aici însă se cuvine să operăm imediat o firească distincţie: istoria e ştiinţă, literatura e artă. Istoria înseamnă o reconstituire a trecutului întemeiată pe documente, ceea ce presupune obligativitatea unei relatări de strictă fidelitate faţă de evenimentele narate. Pe când, în scrierile ficţionale, reînvierea trecutului se realizează cu alt mecanism, după alte principii. În literatură, motorul cu care se construieşte o imagine a trecutului este constituit din memoria personală şi intuiţia intelectuală. Diferenţa dintre cele două abordări este diferenţa dintre obiectivitate şi subiectivitate. Prima priveşte evenimentele din exterior, cealaltă din interior. Prima presupune adevăr riguros, iar rigoarea are o anumită austeritate a relatării care, nu rareori, este percepută ca fadă, plicticoasă. Cealaltă foloseşte emoţia pentru reconstituire, iar emoţia, în cazul scriitorilor de valoare, creează o expresivitate excepţională. Prima are obligaţii de neocolit faţă de exactitatea reconstituirii, cealaltă e lipsită de îngrădiri, acolo libertatea face regula. Autorul de ficţiuni dă frâu liber fanteziei, spiritului ludic, tuturor trucurilor verbale şi compoziţionale. Şi totuşi, paradoxal sau nu, uneori impresia de adevăr e mai puternică în opera prozatorului decât în a istoricului.

Faptele exterioare, evenimentele istorice trecute prin mintea şi prin scrisul istoricului sunt ca lumina care trece prin geamul clar: rămân neschimbate. Dar, când ele ajung în retortele scriitorului, ies de acolo cum iese lumina care traversează un vitraliu: cu reflexe neaşteptate, tulburătoare, memorabile. Aşadar, scriitorul transformă realitatea narată imprimând în ea propriul său adevăr, propria sa viziune şi sensibilitate, ca şi, deopotrivă, abilitatea sa de a nara. Ceea ce se întâmplă totdeauna, fie că autorul de ficţiuni îşi propune acest obiectiv, fie că nu. Acest adaos multiplu şi subtil (constituit din adevăr personal &viziune &sensibilitate &expresivitate verbală), pe care scriitorul îl aplică adevărului istoric, evident, îmbogăţeşte adevărul istoric şi îi asigură acel farmec şi acea relevanţă, care sunt marca artei.

Reformulând, pe scurt, cu o doză de maliţie asumată: scriitorul este, prin definiţie, un mare mincinos. El exagerează şi deformează aşa cum respiră. Numai că din minciunile lui rezultă, la scriitorii de valoare, un adevăr mai pregnant şi mai expresiv decât adevărul propriu-zis.

Să dăm şi un exemplu de notorietate privind prezenţa auctorială care deformează datul istoriei. Una din marile scrieri de călătorie, cu un succes enorm în epocă, este considerată Diversitatea lumii sau Cartea minunilor sau Milionul. În paginile ei, Marco Polo (1254-1324) istoriseşte călătoria sa în China, dezvăluind Occidentului european universul fascinant, straniu al Asiei. Celebrul navigator povesteşte că ar fi întâlnit oameni cu coadă în Sumatra şi, altundeva, oameni cu capete de câini, dar, mai ales, lansează informaţia uluitoare că ar fi văzut resturile arcei lui Noe pe Muntele Ararat. Ceea ce, evident, i-a pus pe jar pe cercetători şi istorici, interesaţi de adevăr şi numai de adevăr. Credibilitatea sursei a fost contestată atunci când s-a constatat că, în realitate, nu Marco Polo însuşi ar fi scris cartea peripeţiilor sale prin Orient, ci ar fi dictat-o unui autor de poveşti de dragoste şi de romane cavalereşti, Rustichello din Pisa. Marco Polo vorbea dialectul veneţian, pe când autorul de poveşti vorbea dialectul toscan, iar cartea a fost scrisă de acesta, se pare un om cult, în franceza veche. Şi apoi, există zeci şi zeci de versiuni ale cărţii, unii afirmă chiar că ar fi peste o sută patruzeci de copii ale manuscrisului acestei cărţi, copii datorate tot atâtor scribi: fiecare dintre aceştia, previzibil, şi-a lăsat urma în povestire. E o tentaţie căreia nici un autor, oricât de insignifiant ar fi el, nu-i rezistă. Aşadar, de la un capăt la altul şi în atâtea feluri, povestea e impregnată de prezenţe auctoriale străine, care modifică (mistifică?) istoria.

Şi totuşi, cum procedăm să compatibilizăm cele două abordări, redarea adevărului istoric şi urma personală lăsată în istorie de către autorul de ficţiuni? În cazul meu am o singură regulă nu ştiu dacă poate fi folosită de altcineva: e ceea ce aş numi regula şuvoiului de apă care- şi sapă singur albia pe măsură ce curge la vale. Un roman e o lume în facere care-şi inventează propria teorie, propria poietică, în vreme ce se constituie. Niciodată nu am habar, dinainte de a scrie romanul, cum va arăta armătura sa teoretică. Această armătură se iveşte din necesităţile de construcţie ale lumii ficţionale respective, pe măsură ce creşte şi se consolidează noul edificiu epic.

Oricum, scriitorul de romane trebuie să fie mereu cu simţurile la pândă, viu, creativ, cu o imaginaţie debordantă şi mereu animat de gândul de a inova la nivelul scriiturii, dar şi al viziunii. Cel puţin la mine, unul, orice carte de proză are propriul său fundament teoretic de unică folosinţă. În romanul anterior, Punct şi de la capăt, de pildă, am fost interesat de obţinerea unui dublu efect temporal: există o tensiune culminantă normală, care rezultă din desfăşurarea cronologică a faptelor şi, suprapusă, o a doua tensiune, să-i spunem auctorială, provenită din relatarea inversă a întâmplărilor. Iar la romanul pe care tocmai l-am încheiat, intitulat, probabil, Ploaia de trei sute de zile, încerc alte mici reformări de viziune şi de compoziţie, despre care, deocamdată, din superstiţie, prefer să nu vorbesc. Cert e că prozatorul, când relatează fapte istorice, nu trebuie niciodată să fie geam clar, ci vitraliu. Doar aşa epica lui are şanse să se reţină.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara