Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Generația virtuală (1) de Călin Vlasie

Generația poeților născuți după 1990, în principal, cu calculatorul inclus în biberon, pare a fi începutul a ceea ce am putea numi generația virtuală. Tot ceea ce există, tot ceea ce este trăit, acum sau în viitor, este lansat, ca un satelit, mare sau mic, în virtual, de pe naveta Internet. Acolo, în lumea virtuală, în lumea așa-zisă online, se construiește, direct, plenar, total, întreaga identitate poetică. Dacă nu înțelegem această schimbare, am putea crede că poezia, și nu numai, a murit.

Terminologie
„Virtual” începe să fie folosit din secolul al XV-lea și provine din latina medievală, virtualis (care posedă anumite virtuți), dar și din latină, virtus (putere,virtute).Timp de peste 500 de ani a fost inactiv, ca un virus. Îl regăsim în ultimii 10 ani mai ales, turat la maxim, cu nebănuite sensuri, în mai multe domenii: calculatoare și internet, educație, economie și afaceri, în științe (matematică, fizică, psihologie, științele comunicării, mecanică, medicină etc), în electronică și telecomunicații, în filosofie, în arte și divertisment etc. Aproape deloc sau prea puțin în literatura virtuală sau în poezia virtuală și în orice caz cu confuzii de înțelegere a deosebirii dintre „virtual” și „digital”.

Puțină teorie
„Virtual” definește o acțiune/un fapt, ceva „care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în fapt; al cărui efect este potențial, și nu actual” (DEX) și care este efectiv, dar și real. Se mai înțelege însă și ceva imitat, simulat, ceva care nu este în fapt, efectiv, dar despre care nu putem afirma că nu este real.
Real însă e totul, fie că există efectiv, fie că este imaginar. „Virtual” pare mai degrabă un amestec marțian/astral între real și imaginar. Sinonime, antonime și mai mulți termeni care au legătură cu „virtual” pot fi găsiți în aceste dicționare, virtuale, firește: http://www.thesaurus. com/browse/virtual, https://en.oxforddictionaries.com/definition/ virtual , https://www.merriamwebster. com/dictionary/virtual.
Accelerarea virtualului se produce pe rețelele de socializare (ca Facebook,Twitter) și în numărul cu multe cifre al comunităților virtuale de pe internet. Cu cât pătrunderea în aceste rețele și în aceste comunități este mai profundă, cu atât lumea virtualului se lărgește mai mult, iar lumea reală se împuținează. După Vangie Beal (managing editor la http://www.webopedia.com/) resursele virtuale pun în aceeași ecuație interacțională „dispozitivele, aplicațiile și utilizatorii umani, ca și cum ar fi o resursă logică unică reală.”
Termenul de virtualizare, specific tehnologiilor de calcul, presupune segmentare, partiționare și amalgamare. Este ceea ce eu numeam în Poezie și psihic, în 1980, aglutinare de tip apodictic: „În sens tehnic, prin apodictic înțeleg respectarea unei armonii a părților, construirea sensului din elemente necesare, neîntâmplătoare, neopozabile.
În sens estetic, prin apodictic înțeleg o aglutinare, când accentul cade pe ideea (sugestia) imaginii, iar nu pe suma părților ei (fotografie).
Structural, arta a fost și este o aglutinare de elemente, ceea ce o îndepărtează de mimarea fotografică a realității.” (pagina 79)
Consecințele acestei acțiuni de virtualizare sunt multiple. Una dintre aceste consecințe o reprezintă virtualismul al cărui risc major se manifestă prin deteriorarea/absența spiritului critic. Este exact ceea ce vedem azi pe grupurile virtuale de poezie: like-urile leșinate și reacțiile verbale agresive au luat locul comentariului critic aplicat. Încât tot ce a creat benefic critica literară de-a lungul unui veac și jumătate pare să nu mai aibă niciun folos. Câteva sute de like-uri aduc notorietatea, iar peste 1000 – deja genialitatea.
Căci așa cum spune James G. Carrier în clasica deja „Virtualism, Governance and Practice: Vision and Execution in Environmental Conservation”, 2009, „ perceperea unei realități virtuale devine virtualism atunci când realitatea este exprimată conform viziunii virtuale.” În consecință: virtualismul modifică realitatea în conformitate cu viziunea celui care evaluează realitatea după propriul plac.
Legile care guvernează lumea reală trebuie să guverneze însă și lumea virtuală.

Lecția optzecismului
Ceea ce s-a întîmplat în poezie în ultimii 20-25 de ani ai secolului trecut a avut nevoie de aproape 40 de ani pentru a ne apărea acum în deplină lumină. Ceea ce a început atunci, încă nu s-a sfârșit. Cum nici modernismul nu s-a sfârșit cu Baudelaire.Nu atât evoluția poeticului a contribuit decisiv la marea schimbare atunci, cât mai ales progresele din științe și tehnologie și mai ales cele din domeniile ciberneticii,psihologiei și tehnologiei informației . În urmă cu 40 de ani existau doar intuiții bazate în principal pe arta combinatorie. Arta și literatura generate de calculator păreau ceva extrem de îndepărtat. Iar mesajul online, ca gîndul și ca vântul – inimaginabil. Prezentul era gândit de către puțini în termenii unui viitor care înțelegea virtualul, imaginarul ca pe o altă dimensiune a realului.
În 1975 Bill Gates și Paul Allen înființează Microsoft, iar în 1976, este fondată Apple de către Steave Jobs și Steve Wozniak. Tehnologia anilor 1980 avea să schimbe radical lumea contemporană. Din punctul de vedere al artei, al poeziei și al literaturii, noutatea tehnologică formidabilă dezvoltă pentru prima oară în istorie ideea că imaginarul/virtualul e o față a realului. Cu toată cenzura specifică ideologiei comuniste, poezia,literatura și arta românească au fost sincrone cu ceea ce se întâmpla în acei ani în Vest.
Tot în acei ani asistăm la mișcările sociale din Europa de Est, în special din Cehia în 1977 (Manifestul Charta 77 redactat printre alții de Vaclav Havel), din Polonia în 1980 (Solidaritatea condusă de Lech Walesa). Dar și la micile reacții individuale printre care cele din România: aderența lui Paul Goma la Charta 77, Apelul către Europa al lui Viorel Padina din 1980, mișcarea muncitorilor brașoveni din 1987. Toate aceste mișcări au descătușat eul individual și au pus arta, literatura, poezia în acțiune.
Generațiile nu apar la 10 ani, așa cum s-a crezut cândva, mai mult din motive de supraveghere ideologică, ci doar atunci când spiritul, mentalul, știința, tehnologia, semantica artistică sunt pregătite pentru schimbare. Din 1980 nu a mai apărut nimic absolut nou în gândirea poetică. Nimic nou care să răstoarne, la alte 180 de grade, viziunea, așa cum s-a întîmplat când anistorismului și impersonalului modernist i s-a opus lumea concretă,personală, a paradigmei optzeciste. Este evident acum, dacă studiem la rece, că nouăzecismul și douămiismul sunt fețe ale optzecismului. O perioadă destul de lungă, de dominație a eului personal, pentru timpurile atât de accelerate de azi, de resurecție a cotidianului, a individului înzestrat cu conștiința prezentului trăit, istoric, concret, real.
La sfîrșitul anilor 1970 se nasc simultan două direcții/curente de idei care au comună dorința de schimbare a paradigmei moderniste, curente de idei, oarecum contrare ca modalitate de expresie, dar cu bază ideologică comună: observația substanțială că eul are nevoie de personalizare, de comunicare colocvială chiar, de o referențialitate nouă. Aceste două curente de idei definesc pe de-a-ntregul paradigma optzecistă. Pe deoparte un curent, comun celor mai mulți poeți,născut din reacția dură la eul generic modernist prin biografism, colocvialitate, real observabil cu ochiul liber. Un curent cu o tradiție decelabilă în literatura avangardistă, dar mai ales în literatura așa-zisei generații pierdute și la ultimii suprarealiști. Biografism, fragmentarism, fracturism și alte –isme complementare răsfrâng, cu alte cuvinte, aceleași note conceptuale. Aici încadrăm majoritatea poeților anilor 1980, 1990 și 2000.
Un al doilea curent este intuit și urmat poetic de foarte puțini și este dependent de progresele tehnologiei informației și de gîndirea cibernetică și nu are rădăcini în literatura anterioară sau are foarte puține rădăcini și oricum integral formale. Acest al doilea curent apare ca abstract, cerebral, rupt de realitatea imediată. El pare că dezvoltă un limbaj afazic, greu de înțeles/decodificat. Inserturile livrești, exercițiile combinatorii și un simbolism fals definesc stilistic apartenența la această a doua linie a paradigmei optzeciste. Dedesubtul acestor falii stilistice funcționează trasee psihice virtuale.
Refuzul zgomotos al primei direcții a poeziei optzeciste din partea poețior născuți după 1990 este firesc.
Acești poeți au repulsie pentru discursul off-line care i-ar scoate brusc din rețeaua de comunicare aleasă. Conectarea întreruptă produce nervozitate și sfîrșitul receptării textului-mesaj. În marea majoritate, discursul optzecist „clasic”este off-line. În schimb negările inconsistente și de multe ori umoralclovneș ti ale unor nouăzeciși și mai ales douămiiști ascund de fapt o necunoaștere a conceptelor și o frustrare primitivă a unora care cred că poezia începe și se termină cu ei. Nefirești și rizibile sunt și răbufnirile unor optzeciști din primul val care nu înțeleg nici acum prea bine de unde vine poezia lor și încotro se îndreaptă. Atacurile la adresa celor mai tineri, care nu au azi mai mult de 27 de ani, sunt de neînțeles.
Generația virtuală, am mai spus, este formată în principal din poeți născuți după 1990. Dacă ei iubesc poezia de până la ei, cea din ultimii 40 de ani, o fac pentru acea poezie care pare că se exprimă online în lumea reală. Ei aprobă acea poezie ca expresie a unui „tu” și care vine dintr-o rețea virtuală agreată. Originea acestei poezii se regăsește mai mult în linia traseelor psihice virtuale din anii 1980. O lume iluzorie, în care granița dintre real și virtual a dispărut.
Spuneam cândva, pe prima pagină a primei mele cărți de poezie, citându-l pe Anatol France, că „Aceste lucruri există pentru că ele sunt imaginare.” Astăzi aș schimba: „Aceste lucruri există pentru că ele sunt virtuale.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara