Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Generaţie şi degenerare de Mihai Zamfir

Nesfîrşita discuţie despre "generaţiile literare" este la noi recurentă, cu puseuri intermitente, dar dese, precum febra paludică, şi are aproximativ acelaşi rezultat - epuizarea participanţilor, fără vreun progres perceptibil la nivelul ideii. întîlnirea ocazionată de "Zilele G. Călinescu" de la Oneşti din anul acesta a adus din nou în discuţie eterna problemă a raportului dintre "generaţii" şi a provocat, în mare, aceleaşi previzibile jerbe verbale.

Discuţia în cauză înseamnă de obicei, în România anului 2006, înfruntare polemică şi discurs revendicativ. Există pe această temă o întreagă bibliografie de specialitate, mai ales franceză, dar ea rămîne ignorată cu superbie; cel puţin pînă acum, observăm mai ales vocaţia interjecţională a disputei, evocarea confuză şi vagă de argumente literare pentru mascarea unor pulsiuni ce n-au nimic a face cu literatura, ci doar cu obsesia afirmării sociale şi mediatice. Aşa a fost mereu şi pretutindeni, dar cu atît mai mult în România acestui început de secol.

Să amintim însă - nu pentru a scuza, ci pentru a explica - un fapt important: disputa "generaţională" survine după lunga noapte comunistă, în care însăşi idea de "generaţie" fusese extreme de prost privită. Atunci, societatea trebuia să fie "monolitică", după expresia consacrată, iar masa scriitorilor - de asemenea; orice fel de grupare, fie ea şi doar pe criterii de vîrstă, avea un aer sulfuros: evoca posibilitatea unor "devieri", a unor "divergenţe" faţă de linia oficială. Unitatea îngheţată a frontului literar s-ar fi văzut astfel pusă în discuţie şi nimic nu irita mai mult conducerea comunistă decît varietatea ori polemicile într-o societate sortită prin definiţie unanimităţii. Resurecţia victorioasă a diferenţei, ce s-a produs după 1989, a fost, aşa cum era şi normal, zgomotoasă, hipertrofiată, uneori grotescă; niciodată adagiul Il faut que jeunesse se passé n-a fost mai actual decît după deceniile de imobilism şi de stagnare programată.

Cîteva simple adevăruri de bun simţ, de obicei trecute cu vederea, ar putea însă calma surescitarea provocată de o asemenea dispută.

Să observăm, în primul rînd, că, vreme de decenii, Universitatea franceză, de exemplu, a aplicat, la capitolul Literelor, un principiu ferm: nu a avut niciodată ca obiect de studio pe autorii contemporani, oricare ar fi fost succesul lor şi oricîţi ditirambi le-ar fi înălţat critica. Pentru a se transforma în subiect al cursurilor şi lucrărilor universitare, al tezelor de licenţă şi cu atît mai mult al celor de doctorat, scriitorul trebuia să fi trecut în lumea drepţilor. între momentul scrierii textelor literare şi cel al comentării lor universitare era necesară scurgerea unei sănătoase jumătăţi de secol. Sub formă edulcorată şi fără să fie stipulate expres, principiul continuă să funcţioneze, în practică, pînă astăzi. Această perspectivă restrictivă a îngrădit accesul Universităţii la literatura contemporană, dar a şi păzit ferm Universitatea de comiterea a numeroase gafe grosolane, majoritatea perfect evitabile. Neamestecîndu-se în disputele şi în aprecierile criticilor literari, Universitatea franceză s-a ocupat doar de valori sigure şi clasate. De cîtă pierdere de timp şi de energie ne-ar scuti şi pe noi meditarea consecventă la o asemenea realitate!

In al doilea rînd, după trecerea unui interval de timp rezonabil - şi asta nu înseamnă secole, ci doar zece ori cincisprezece ani - literatura nu se mai grupează pe generaţii, ci pe individualităţi ieşite din comun. în perspectivă istorică, generaţiile dispar, rămîn doar personalităţile valoroase. Iar în istoria literară, acolo unde operăm de obicei cu secolele, termenul de "generaţie", conotat benefic, s-a păstrat în mod cu totul accidental. Continuăm să vorbim de generaţia paşoptistă românească, de generaţia "marilor clasici", de "generaţia de la ^70" din literatura portugheză (e vorba de 1870), ori de "generaţia de la ^27" spaniolă (e vorba de 1927), doar pentru că mai mulţi scriitori de marcă s-au afirmat atunci concomitent. Generaţiile memorabile sunt însă precedate şi urmate de lungi intervale în care termenul "generaţie" lipseşte, nu are nici o relevanţă, numeşte doar convenţii cronologice într-un spaţiu de neant cultural. De neant ce se prelungeşte cîteodată pînă la durata unui secol.

Cînd, împinşi de ambiţii arzătoare, tineri scriitori români au încercat să impună, ca pe un panaş, termenul de "generaţia tînără" (este ceea ce au făcut Mircea Eliade şi cei din jurul său în anii ^30), rezultatul s-a dovedit, în cele din urmă, departe de aşteptări. Deşi au pus la bătaie toată arta lor de jurnalişti, deşi au avut sprijinul unei mişcări politice prin esenţă contestare şi, mai ales, deşi număra personalităţi de valoare excepţională, "generaţia tînără" a anilor ^30 a sfîrşit într-un dezastru, atît din cauza istoriei tragice, cît şi din cauza propriei individualităţi a componenţilor ei: partea ei au fost pînă la urmă morţile premature, exilul, închisoarea, tăcerea şi uitarea. O putem privi, retrospectiv, drept una dintre cele mai tragice generaţii din cultura noastră.

Ar fi deci mai înţelept să ne imaginăm, prudent, cum vor arăta - în sintezele din nu prea îndepărtatul an 2030 - valurile successive de "optzecişti", de "nouăzecişti", de "milenarişti" şi de alţi "-işti" care s-au bulucit în arena literară postdecembristă. Vor arăta, probabil, ca un grup de tineri cam ciudaţi (pentru că, atunci, toţi vor fi rămas tineri!), preocupaţi pînă la saţietate de sex şi de deconstrucţia limbajului, grav bolnavi de cam aceleaşi boli, în concluzie - trei-patru generaţii biologice, din care s-au salvat, totuşi, numele lui X, Y sau Z, numele celor care au avut inspiraţia să nu se revendice din nici o generaţie.