Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Genunchiul de broască de Sorin Lavric

Ne-am obișnuit să întîmpină m cu reticență „fic- țiunile“, în care vedem creații postișe cărora le lipsește atributul esențial al adevărului. E îndeajuns să categorisești un lucru ca fictiv pentru a-l coborî din rang, refuzîndu-i tocmai tră- sătura fără de care nimic nu poate fi luat în serios: realitatea. Căci ce-i fictiv nu-i aievea, fiind simplă balivernă în seama căreia nu se lasă decît naivii.
De aici pînă la echivalarea ficțiunilor cu un nor de minciuni plăcute nu mai e decît un pas. Unde am ficțiuni, acolo am neapărat un șir de făcături gogonate pe care trebuie să le resping în bloc sub acuzația de „pseudo“. De altfel, la vederea fiecărui substantiv care începe cu prefixul „pseudo“, strîmbăm din nas, de parcă aspirația noastră spre adevăr a suferit un afront drastic. Urmarea e că, în chip nedrept, expediem la capitolul „baliverne“ întreaga falangă a humanioarelor. Nimic nu scapă votului de blam: de la literatura de ficțiune pînă la căsătoriile putative, de la vechile mituri pînă la poveștile pentru copii. Și cum tărîmul fabulațiilor este enorm, în el trebuie să calci cu grijă, ca un ins amenințat să se sufoce sub grindina de fantasmagorii.
Unghiul acesta de vedere îl știm cu toții: e optica genunchiului de broască în versiunea radicală a realismului inept, o viziune mediocră potrivit căreia majoritatea plăsmuirilor artistice plutesc deasupra realității, precum niște născociri crase, de care e bine să ne lepădăm cît mai curînd. Singurele care primesc statut de discipline adevărate, și asta fiindcă par a nu fi fictive, sînt științele tari (matematica, fizica, chimia). În contra acestei optici se ridică volumul In fiction we trust, o culegere de eseuri în care 12 autori din România, Marea Britanie și America (cinci filosofi, un elenist, un istoric, doi sociologi, un economist, un antropolog și un regizor) pledează pentru rolul indispensabil al ficțiunilor. Dintre eseuri, cele semnate de antropologul Vintilă Mihăilescu, sociologul Alfred Bulai și economista americană Deirdre McCloskey rețin cu precădere atenția. Din ele se desprinde aceeași concluzie: trăim printre plăsmuiri și respirăm în ele, ne hrănim din substanța lor și ne legitimăm prin ele, iar ceea ce e uimitor e că adierea lor, departe de a se mărgini la domeniul sociouman (sociologie, antropologie etc.), pătrunde în fizică și în chimie. Nu doar teoriile economice sînt ticsite de intrigi literare, dar chiar matematica e plină de bizare născociri cărora nu le poți găsi un corespondent real. Altfel spus, tocmai în empireul ermetic al științelor dure, unde te-ai fi așteptat să nu dai peste nici o scamă de scorneală imaginară, tocmai în el drăcușorul fermecător al ficțiunii își vîră coada.
Citind In Fiction We Trust mi-am amintit de cronica lui Nicolae Manolescu la Mistificțiunile lui Mircea Anghelescu (în nr. 2 al României literare din 2017), unde cronicarul, referinduse la literatură, se ridică la rîndul lui împotriva genunchiului de broască: ficțiunile literare nu sînt minciuni, cu atît mai puțin falsuri, ci invenții înzestrate cu virtuți estetice. A le repudia pe motiv că nu sînt adevărate înseamnă a încăleca planurile, cerînd esteticului să asculte de un criteriu pe care nu-l poate primi. Distincția adevăr-fals, al cărei clește coercitiv e valabil în altă parte, nu poate fi aplicată literaturii.
Aceeași nuanță răzbate din volumul In Fiction We Trust: ficțiunile sînt condiția sine qua non a culturii, detaliu de care îți dai seama dacă încerci, printr-un efort de imaginație, să-ți închipui cum ar arăta lumea în absența lor. Vei recunoaște repede că, fără fermentul lor, noțiunea de cultură și-ar pierde rostul. Tot ce înseamnă poveste, narațiune, metaforă, model, construct mental, interpretare, teorie – toate sînt forme de fabulație. A spune că o poveste este mai fictivă decît o teorie științifică înseamnă a confunda scopurile pentru care au fost gîndite: povestea pentru a da un sens vieții, teoria pentru a mînui lucrurile. Una dă o perspectivă în planul spiritului, cealaltă dă o eficiență în planul materiei. Una e înălțătoare, cealaltă e utilă. Dar și una și alta au nevoie de o mare doză de imaginație creatoare, și de aceea diferența dintre ele nu vine din gradul mai mare sau mai mic de falsitate în raport cu realitatea, ci din intenția cu care au fost zămislite. O simfonie e o plăsmuire la fel de mirabilă ca tabelul elementelor chimice, atîta doar că prima e perfect gratuită, de o splendoare căreia nu-i poți lipi nici un efect practic, pe cînd a doua are o eficiență pe care fiecare reacție din natură o adeverește. A recuza simfonia învinuind- o că nu folosește la nimic în plan concret e cum ai reproșa tabelului chimic că nu-ți insuflă entuziasm la două noaptea, cînd nu poți pune pleoapă pe pleoapă.
De aici exemplele se pot ține lanț: a respinge un mit pe motiv că e retrograd e cum ai critica un roman pe temei că nu e adevărat. A te răfui cu o religie sub pretext că e un morman de prejudecăți ancestrale e cum i-ai reproșa modelul atomic al lui Bohr că nu te ajută în clipa morții. Orice încălecare de criterii va duce la grozave amputări în privința spiritului. Și cum nu există nici o știință a cărei valabilitate să se extindă asupra întregii culturi, tentativa de a diviza cunoașterea în părți frivole (fictive) și părți profunde (adevărate) nu are sorți de izbîndă. Fiecare domeniu cu jurisdicția lui, dar nici un domeniu sub hegemonia altuia.
Cartea e reluarea unei teme din care Hans Vaihinger și-a făcut un renume, decretînd că, de vreme ce toate noțiunile de care face uz filosofia sînt ficțiuni, gînditorii se comportă „ca și cum“ (als ob) ar înțelege realitatea, cînd de fapt ei nu reușesc decît să adauge peste lume o țesătură de concepte pe care le acceptă cîtă vreme se dovedesc utile în interpretarea ei. Cînd însă alte ficțiuni, cu o putere explicativă mai mare, vin să le detroneze, gînditorii se leapădă fără remușcări de jargonul trecut. Așa se nasc școlile, modele și curentele: prin înlocuirea unor categorii expirate cu altele care, măcar pentru o vreme, se dovedesc mai apte în a interpreta lumea. Din păcate, niciodată nu se va ajnge la un jargon infailibil ale cărui categorii să scape de condiția ficțiunii, tocmai de aceea sarabanda modelor va continua sine die, cu remarca obligatorie că, în depănarea necurmată a școlilor de gîndire, nu se poate sesiza nici un progres. Dimpotrivă, dacă e să cauți un sus și un jos în curgerea ideilor, vei fi silit să pui superiorul în amonte și inferiorul în aval, adică în prezentul nostru.
O obiecție se impune în privința titlului, parafrază după In God We Trust, a cărui literă e împotriva spiritului cărții, din paginile căreia afli că felul în care aderăm la ficțiuni nu cere nici un dram de credință religioasă, ci o acceptare lucidă a puzderiei de reprezentări cu care e încărcată memoria omenirii. În ficțiuni nu crezi, ci te scalzi în ele ca într-o apă ubicuă. Ar fi absurd să cred în aerul pe care îl respir sau în apa în care mă îmbăiez, or ficțiunile sunt precum elementele vitale în care ne mișcăm. Cum să cred în ceva evident din aluatul căruia îmi hrănesc mintea? Adevărata ficțiune e cea pe care o iau în serios fiindcă nu am încotro (de pildă, toate reprezentările ce alcătuiesc paradigma unei epoci), ceea ce înseamnă că nu atîrnă de mine să accept sau să resping matricea fictivă a epocii în care m-am născut. Există o fatalitate de ordin fictiv în fața căreia nu există alegeri, și prin urmare nici credință: nu-ți poți alege zestrea de fabulații ce domină climatul de idei al perioadei în care trăiești. O poți cel mult influența dacă ai stofă, ba chiar o poți schimba dacă ești un geniu, dar cadrul din care pornești ți-e dat: e ștafeta de plăsmuiri din carnea cărora se formează tradiția. E clironomia obligatorie pe copca căreia stai pînă la moarte. Ea este atît de vădită că nu credința e sentimentul pe care ni-l cere, de aceea In Fiction We Trust poate fi luat doar ca formă parodică, pe jumătate jovială, pe jumătate gravă, a unei formule consacrate.
Volumul place tocmai prin voința de a se lua la trîntă cu prejudecata genunchiului de broască, din cauza căreia uităm adesea că a fi om înseamnă a te mișca printre povești.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara