Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Profil:
Geo Bogza - solemnitatea insurgenţei de Iulian Boldea

Geo Bogza s-a manifestat de la începuturile sale literare ca un aderent fervent al avangardismului, un scriitor ce şi-a asumat propria creaţie din perspectiva trăirii intense, autentice a vieţii, dar şi prin prisma transcrierii unor experienţe inedite, necontrafăcute. Scriitorul a editat revista "Urmuz" în 1928 şi a colaborat la publicaţii ale epocii precum "Bilete de papagal" sau "unu". Volumele de versuri Jurnal de sex (1929) şi Poemul invectivă (1933) se remarcă prin coloritul intens al emoţiei lirice, prin intensitatea implicării eului în text şi, mai ales, prin aspectul de frondă al imaginilor lirice. Ceea ce impresionează aici e tocmai efortul lui Bogza de a înregistra emoţia "în stare sălbatică", cu o intensitate a notaţiei extremă. Poezia de acest tip e una născută din nevoia de legitimare estetică şi de autentificare a scrisului văzut ca transcriere nudă, netrucată a unor adevăruri esenţiale ale fiinţei, a unor experienţe-limită. E o poezie ce denunţă "abuzul de inconştienţă" şi preschimbarea inspiraţiei în "îndeletnicire egoistă". Geo Bogza pledează, în fond, pentru o elementaritate a poeziei, în sensul întoarcerii la lucruri, la natură, la omul simplu, aparent banal: "Va trebui ca poezia să devină elementară în sensul în care apa şi pâinea sunt elementare. Atunci se va petrece o întoarcere epocală a poeziei la viaţă. Atunci toţi oamenii vor avea dreptul la pâine şi la poezie".Relaţia poetului cu lumea e aşadar una tensionată, născută din revoltă şi deznădejde, dintr-o anume solemnitate a viziunii şi din gestul simplu al întoarcerii la elementar. Criticul Dan Cristea a surprins foarte limepede aceste aspecte ale scrisului lui Geo Bogza: "Împotrivirea, răzvrătirea sau deznădejdea sufletului cheamă în scrisul său imaginile reconfortante ale măreţiei omului şi universului, producând liniştea, calmarea şi consolidarea spiritului. Terapeutica grandiosului, tema devenirii prin contopirea cu priveliştile frumoase ale lumii, metamorfoza revoltei în viziune solemnă şi izbăvitoare reprezintă o parte din revelaţiile pe care i le oferă spectacolul bogat al realităţii". Sentimentul comunicării cu lumea şi al refuzului încremenirii, credinţa simbolică în valorile absolute sunt de găsit şi în volumul Paznic de far din 1974. Aici, realitatea şi versul sunt entităţi congenere, poetul creându-şi un spaţiu al său, propriu, în care oficiază, dezvăluind marginea de taină a lucrurilor, existenţa lor înfiorată. Criticul Aurel Sasu precizează că "opera lui Bogza tinde către o cuprindere în adâncime a lumii şi propune ca soluţie spaţiul somptuos al unor existenţe exemplare. În felul acesta literatura devine creaţie, în sensul originar al cuvântului, sugerându-ne o posibilă evoluţie pe coordonatele largi ale cunoaşterii arhetipale, sau, cum ar spune autorul, prin statui (...). Universul lui Bogza se naşte nu prin estompare, ci prin sublimare".

Poetul Geo Bogza a trăit şi a scris întotdeauna cu conştiinţa că şansa lui e aceea de a-şi asuma cu luciditate propriul destin. Destinul e, crede Geo Bogza, situat între două "incendii", "lumea de dinafară" şi "lumea de dinlăuntrul nostru" şi de aceea singura şansă a eului de a se situa într-un spaţiu optim în faţa celor două dimensiuni ale "arderii" e luciditatea, o luciditate necruţătoare, corosivă, neconcesivă. Literatura lui Geo Bogza porneşte aşadar dintr-un impuls demistificator şi, oricât ar părea de ciudat, în acelaşi timp întemeietor. Pe de o parte scriitorul pune sub semnul întrebării chiar resursele literaturii de a transcrie în mod autentic relieful realităţii, pentru că ar deturna conflictul "pe un plan de dulce şi scăzută înţelegere", constituind o "lunecare comodă în satisfacţii". Autorul crede, în spirit avangardist, că menirea artistului nu e de a "povesti" viaţa, de a reda fluxul existenţei, ci de a o trăi, scrisul devenind astfel o modalitate de acţiune şi de trăire, de asumare în mod direct a experienţelor empirice cele mai diverse: "O exasperare şi acţiune. O exasperare împotriva fiecărui lucru pe care îl învingem şi nu i ne supunem. Totul cu o intensitate, cu un tumult făcând ravagii".

Mecanismul semantic şi finalitatea poeziei Descântec porneşte, s-ar spune, dintr-un impuls demitizant la adresa unei realităţi confortabile, cu sensuri prestabilite, o lume în care obiectelor le corespund cu o prea mare stricteţe înţelesuri unilaterale. Descântec de dragoste, poezia are o sintaxă fracturată şi o morfologie bizară, cu cuvinte inventate, cărora cititorul nu le poate bănui înţelesul. În această poezie, în locul unei semnificaţii unitare ori măcar coerente, înţelesurile se organizează în cercuri concentrice, ce se multiplică la infinit, în oglinzile paralele ale versurilor. Se produce în acest mod un fel de dispersare a percepţiei lirice, în timp ce lectura devine sinuoasă, problematică, neunitară. Limbajul poetic îşi asumă o stare de criză, iar cititorul trebuie să refacă mereu traseul sensurilor, să revină la punctul de pornire, să-şi reconsidere propriul orizont al aşteptării. Radicalitatea limbajului, viziunea halucinantă, ruperea legăturilor dintre cuvinte - sunt modalităţile de expresie cele mai importante ale poemului. "Hau! Hau! Hau!/ rota dria vau/ simo selmo valen/ fată cu păr galben/ vermo sisla dur/ aici împrejur/ Klimer zebra freu/ nici tu/ nici eu/ rugări lui Dumnezeu/ klimer zebra freu/ ci noi/ o noi/ în noi/ da noi/ trebun cimat dur/ larg/ larg/ bolile se sparg/ durerile de cap/ leac ceresc/ în piept cresc/ simo selmo valen/ fată cu păr galben". Imaginile poetice sunt - dincolo de invenţiile lexicale stranii ce le generează - de o anume diafanitate. Repetiţia cuvântului "noi" are darul de a induce atmosfera de vrajă, de armonie, de incantaţie afectivă în aceste versuri de extracţie pur avangardistă.

Geo Bogza a abordat, în acelaşi spirit avangardist al revoltei şi autenticităţii relatării şi reportajul, care este înţeles "ca o şcoală a vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să fie un autor viu, în ale cărui cărţi să se zbată de la pagină la pagină, viaţa". Cele mai cunoscute reportaje, de la }ări de piatră, de foc şi de pământ, din 1939, până la Cartea Oltului (1945) pornesc din intenţia de a cuprinde în adâncime şi în extensie o întreagă lume, cu trăsăturile sale particulare, în spiritul autenticităţii şi adevărului. Mare parte din creaţia lui Geo Bogza stă sub semnul unei lucidităţi hiperbolice, care somează, cu instrumentele raţiunii şi ale detentei vizionare, realitatea, supunând-o unei interogaţii dramatice. Reportajul, specia literară care i-a adus consacrarea lui Geo Bogza, e privit de autor ca o "şcoală a vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să fie un autor viu, în ale cărui cărţi să se zbată, de la pagină la pagină, viaţa". Autorul de reportaje trăieşte plenar, asiduu, fără rest, "în miezul fierbinte al faptelor". Două imperative pun, cu deosebire, în mişcare creaţia lui Geo Bogza: pe de o parte, un impuls al revoltei, o mişcare de insurgenţă în faţa unei realităţi sociale cu conformaţie insuficientă, carentă sub aspect moral şi, pe de altă parte, o privire solemnă, senină, a spectacolului elementelor, a scenografiei geologice imune la derizoriul patimilor umane. Privirea scriitorului, animată de o tensiune perceptivă colosală, surprinde deopotrivă derizoriul umanului şi grandoarea spectacolului cosmic, în variatele sale manifestări şi metamorfoze. Cartea Oltului, capodopera lui Geo Bogza, subintitulată în ediţia din 1976 Statuia unui râu e o operă literară ce poate fi privită atât ca o monografie a unui râu, cât şi ca evocare parabolică a unor momente istorice, sau ca descriere a unor peisaje de o uluitoare pregnanţă perceptivă. Având reflexele unei viziuni poematice, Cartea Oltului stă sub semnul tutelar al călătoriei, al aventurii, al mirajului cosmic.

Devenirea râului e surprinsă în şapte trepte, de la izvorul firav ce curge din straturile minerale, până la vărsarea în Dunăre, echivalentă cu o reîntoarcere în dimensiunea cosmică. Cele şapte trepte ale curgerii (minerală, vegetală, supravegetală, spirituală, istorică, crepusculară şi cosmică) au unele similitudini, cum s-a mai observat, cu scenariile alchimice. Realitatea concretă este, mereu, surprinsă la scară geologică, cu dimensionări spaţiale hiperbolice, uneori, sau, alteori, cu retranşarea eului în domeniul elementarului. Urmărind destinul râului Olt de la naşterea sa ce are aspectul unui cataclism petrecut la confluenţa dintre regnuri, şi până la dispariţia, lentă şi somptuoasă, în infinitatea cosmosului, autorul surprinde şi profiluri umane, întâmplări şi peisaje, din care cititorul reţine o vibraţie, abia auzită a infinitului, o înfiorare a vocii subtile a unei naturi arhetipale. S-a spus despre Geo Bogza că nu este un colorist, sub aspectul surprinderii unei mari diversităţi cromatice; e, mai curând, un pictor al intensităţii, al tonurilor cromatice nete, apăsate (roşul, albul, negrul), atras mai curând de spectacolul energiilor realului, de ceremonialul eroziunii geologice, decât de nuanţe, fascinat mai degrabă de masivitate, de gigantism şi colosal decât de graţiozitatea miniaturalului naturii. Evident, dincolo de personificarea râului, învestit cu atribute şi stări ale umanului, regăsim, la nivelul compoziţiei, un echilibru perfect între clipă şi eternitate, între geologic şi efemer.

Din punct de vedere stilistic, opera lui Geo Bogza se remarcă prin frecvenţa personificărilor, a repetiţiilor, comparaţiilor şi metaforelor, ce conferă reportajului o ţinută poematică foarte pregnantă. Adept al unei topici distorsionate adesea, al dislocărilor sintactice, scriitorul scoate în relief acele părţi ale enunţului care conţin o tonalitate afectivă mai acută. Fraza lui Geo Bogza are naturaleţe şi tensiune imagistică, relevând aceeaşi tendinţă a autorului spre enorm şi elementaritate, ce se manifestă şi prin folosirea unor forme inedite de superlativ, realizate prin utilizarea unor adjective-epitete drastice (,groaznice veninuri", "uriaşă încordare", "teribila lor cadenţă" etc.). Cartea Oltului e creaţia, alegorică şi poematică, ce l-a consacrat pe Geo Bogza ca întemeietor al reportajului cu valenţe artistice în literatura română.

Spirit nonconformist, ce a refuzat dintotdeauna încremenirea în tipare şi care, totodată, şi-a asumat autenticitatea ca terapeutică a scrisului şi a existenţei, Geo Bogza ni se revelează deopotrivă ca un scriitor şi ca o conştiinţă a vremii lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara