Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Gertrude Stein - Autobiografia lui Alice B. Toklas de ---

Gertrude Stein, născută în 1874 într-o familie de evrei germani emigrată în SUA, trăieşte, începând din 1903, la Paris, alături de fratele ei, criticul de artă Leo Stein. În 1907 o întâlneşte pe Alice B. Toklas, o californiană de origine poloneză, care devine secretara, confidenta, editoarea şi iubita sa, până când moartea Gertrudei, în 1946, le desparte. Apărută în 1933, Autobiografia lui Alice B. Toklas, de fapt biografia Gertrudei Stein înseşi din perspectiva prietenei sale, rămâne cartea cea mai accesibilă şi mai bine vândută a autoarei moderniste americane. Autobiografia povesteşte relaţia privilegiată a Gertrudei Stein, mare colecţionară de pictură modernă, expusă în celebrul ei atelier din rue de Fleurus, cu boema artistică şi literară din Parisul anilor 1900-1930. În paginile ei apar Cézanne, Matisse, Picasso, Braque, Juan Gris, Apollinaire, Marie Laurencin, Max Jacob, le Douanier Rousseau, Vollard, Erik Satie, Man Ray, Ezra Pound, Jean Cocteau, Scott Fitzgerald, T.S. Eliot, Sherwood Anderson, Hemingway… lista de mari figuri e nesfârşită, iar anecdotele din jurul lor au prospeţimea faptelor trăite cu adevărat de povestitoare. Autobiografia… este prima carte a Gertrudei Stein care apare în româneşte.

„În bună parte ca să se amuze, [Gertrude Stein] a scris Autobiografia lui Alice B. Toklas… folosindu-şi prietena ca placă de rezonanţă pentru propriile idei… S-a spus că această scriere împrumută în mare măsură stilul conversaţional al lui Miss Toklas, ceea ce este adevărat, cu toate că acest stil e o variantă a stilului de conversaţie al lui Miss Stein însăşi… Aceasta insista de obicei că scrierea şi vorbirea sunt lucruri complet diferite şi ţine de miracolul acestui mic tertip de obiectivare faptul că a reuşit, imitând-o, chipurile, pe Miss Toklas, să transpună în scris câte ceva din frumoasa ei conversaţie… Astfel că ne-a dăruit realmente trecutul ei şi, pe lângă asta, a creat o imagine a ei înseşi, construind o identitate, un frate geamăn, un Doppelgänger…“ (Donald Sutherland)

„[Autobiografia lui Alice B. Toklas] este compusă, ca un puzzle, din bucăţi diferite desprinse din tablouri diferite, care la prima vedere, prin dispunerea lor haotică, creează iluzia vieţii în mişcare.“ (Henri Matisse)

„Faptul de a fi devenit un Părinte Fondator al veacului ei este singura recompensă a Gertrudei Stein pentru a-şi fi stăpânit cu mult timp în urmă, şi pe deplin, limbajul.“ (Virgil Thomson)

„În materie de fani, n-o poţi compara [pe Gertrude Stein] decât cu un star de cinema de la Hollywood; trei generaţii de tineri scriitori au stat la picioarele ei.“ (Carl Van Vechten)

„Considerată cea mai bună introducere în opera Gertrudei Stein, Autobiografia lui Alice B. Toklas este o carte ce se cere, neîntârziat, tradusă în româneşte; pe lângă valoarea ei documentară inestimabilă, această capodoperă reprezintă şi cea mai îndrăzneaţă (şi izbutită) incursiune în procesele umorale care au dus la Opera Modernă, aşa cum o admirăm astăzi!“ (Alex Leo Şerban în Dietetica lui Robinson, Ed. Curtea Veche, 2006)

După ce am ajuns la Paris, aşa cum am mai povestit, am stat la început cu o prietenă într- un mic apartament dintr- un imobil de pe rue Notre- Dame-des-Champs. Nu mai luam lecţii de franceză cu Fernande, căci era iarăşi împreună cu Picasso, dar ea mă vizita destul de des. Îmi aduc foarte bine aminte momentul când la venirea toamnei mi-am cumpărat prima mea pălărie de iarnă la Paris. Era dintr-o catifea neagră foarte fină, largă şi cu o garnitură fantaisie galbenă. Până şi Fernande a aprobat-o.
Fernande era la masă cu noi când ne-a spus că urma să aibă loc un banchet în cinstea lui Rousseau şi că de organizare se ocupa ea însăşi. Ne-a enumerat invitaţii, printre care eram şi noi. Dar cine să fi fost Rousseau? Nu ştiam şi la urma urmelor n-avea nici o importanţă de vreme ce era vorba de un banchet unde mergea toată lumea şi unde eram şi noi invitate.
Sâmbăta următoare, în rue de Fleurus, toţi cei de faţă discutau despre banchetul organizat în cinstea lui Rousseau. Abia atunci am avut ocazia să aflu că Rousseau era pictorul al cărui tablou îl văzusem la acel prim salon al independenţilor. Am aflat că Picasso descoperise nu de multă vreme în Montmartre un mare portret de femeie făcut de Rousseau, că îl cumpărase şi că festivitatea era organizată în cinstea cumpărării tabloului şi a celui care îl pictase. Toate astea erau extrem de promiţătoare.
Fernande mi-a spus o mulţime de lucruri despre meniu. Avea să fie riz à la Valenciennes, Fernande învăţase cum se prepară aşa ceva în ultima ei călătorie în Spania. Apoi făcuse o comandă, am uitat ce comandă făcuse dar făcuse o mare comandă la Félix Potin, marele lanţ de magazine care vinde şi produse gata preparate. Era mare agitaţie. După câte îmi aduc eu aminte Guillaume Apollinaire, carel cunoştea foarte bine pe Rousseau, îl făcuse să promită că avea să accepte să vină împreună cu el. Ceilalţi aveau să compună poezii şi cântece, totul avea să fie foarte rigolo, un cuvânt favorit în Montmartre care înseamnă amuzant şi glumeţ. Urma să ne întâlnim la cafeneaua de unde începe urcuşul pe rue Ravignan, să luam un apéritif şi să ne ducem până la atelierul lui Picasso unde trebuia să fie dineul. Mi-am pus pălăria nouă, ne-am dus în Montmartre şi ne-am întâlnit toţi la cafenea.
Când am intrat împreună cu Gertrude Stein, încăperea părea ticsită de un grup în mijlocul căruia o fată înaltă şi subţire îşi legăna în faţă şi-n spate braţele lungi şi subţiri. Nu mi-am dat seama ce făcea, oricum nu arăta a gimnastică, era ceva ciudat, ea însă era încântă toare. Am întrebat-o pe Gertrude Stein în şoaptă ce se-ntâmplă. A, e Marie Laurencin zice. Mi-e teamă că a exagerat cu preliminariile aperitivului. E cumva bătrâna despre care vorbea Fernande întreb eu, aia care urlă ca un animal şi-l sâcâie pe Pablo? E drept că-l sâcâie pe Pablo, dar e o foarte tânără doamnă care a cam întrecut măsura, a zis Gertrude Stein intrând. Numaidecât uşa cafenelei s-a trântit cu mare zgomot în spatele nostru şi a apărut Fernande, foarte trupeşă, foarte agitată şi foarte supărată. Félix Potin, a zis ea, n-a trimis dineul. Toţi cei de faţă au căpătat o înfăţişare consternată la auzul acestei teribile noutăţi, însă eu, într-un fel tipic americănesc, i-am propus să mergem să căutăm pe undeva un telefon. La Paris pe vremea aceea mai nimeni nu telefona, în nici un caz la un magazin alimentar. Dar Fernande a fost de acord, aşa că am ieşit. Pe unde intram ori nu era telefon ori nu funcţiona. În cele din urmă am găsit unul, însă la Félix Potin era închis sau tocmai se închidea şi făceau pe surzii. Fernande era disperată, dar eu i-am cerut să-mi spună pur şi simplu ce ar fi trebuit să primim de la Félix Potin, apoi trecând prin Montmartre dintr-un mic magazin într-alt mic magazin am găsit câte ceva de pus în loc. În cele din urmă Fernande a spus că făcuse atât de mult riz à la Valenciennes încât va înlocui tot ce nu primiserăm. Şi aşa a şi fost.
Când ne-am înapoiat la cafenea aproape toţi cei pe care-i lăsaserăm acolo plecaseră şi veniseră alţii. Fernande le-a spus tuturor să ne urmeze. Cum urcam chinuindu-ne dealul, i-am zărit în faţă pe ceilalţi. În mijloc susţinută dintr-o parte de Gertrude Stein, din cealaltă de fratele Gertrudei Stein, Marie Laurencin se tot prăbuşea din braţele ei în braţele lui. Vocea îi era tot înaltă şi plăcută, braţele tot subţiri, lungi şi graţioase. De bună seamă Guillaume nu era acolo, doar se angajase să-l aducă pe Rousseau când va fi fost aşezată toată lumea în jurul mesei.
Fernande cu mine pe urmele ei a luat-o înaintea acelei procesiuni care abia se târa şi am ajuns la atelier. Era ceva de-a dreptul impresionant. Puseseră nişte scânduri pe capre de tâmplărie şi de jur împrejur erau bănci de lemn. În capul mesei fusese aşezată noua achiziţie, tabloul lui Rousseau înconjurat de steaguri şi de coroane şi încadrat de-o parte şi de alta de statui mari, nu mai ţin minte ce statui. Era magnific şi festiv. Le riz à la Valencienne era se pare tot pe foc în atelierul lui Max Jacob. Max, care nu se înţelegea cu Picasso, era absent, însă atelierul lui servea drept bucătărie pentru gătit orezul şi drept garderobă a bărbaţilor. Femeile aveau să-şi lase mantourile în atelierul din faţă care fusese al lui Van Dongen pe vremea când acesta se hrănea doar cu spanac, iar acum era al unui francez cu numele de Vaillant. Era atelierul pe care avea să-l ocupe mai târziu Juan Gris.
Abia mi-am scos pălăria şi am admirat aranjamentul în timp ce Fernande o insulta violent pe Marie Laurencin, că lumea a şi sosit. Fernande, trupeşă şi impună toare, le-a tăiat calea. N-avea nici un chef să i se dea peste cap petrecerea din pricina Mariei Laurencin. Era nu-i aşa o festivitate serioasă, un banchet serios în cinstea lui Rousseau şi nici ea nici Pablo n-aveau de gând să tolereze o astfel de purtare. Fireşte în tot acest timp nici urmă de Pablo, aflat undeva la coada cortegiului. Gertrude Stein a protestat. Amestecând engleza cu franceza a zis că-şi pune laţul de gât dacă s-a chinuit de pomană s-o urce pe Marie Laurencin în vârful dealului ăluia îngrozitor. Nici vorbă de-aşa ceva! Şi pe deasupra, i-a amintit ea Fernandei, dintr-o clipă într-alta avea să apară Apollinaire cu Rousseau şi trebuiau să fie toţi aşezaţi cât mai decorativ în jurul mesei. Între timp Pablo ajunsese în faţă şi da, da, aşa e, a zis el. Aşa că Fernande a cedat. Îi era oarecum teamă de Guillaume Apollinaire, de ţinuta lui solemnă şi de inteligenţa lui vie. A intrat toată lumea. Şi toată lumea s-a aşezat.
Toată lumea s-a aşezat şi fiecare a început să-şi mănânce orezul şi celelalte, mai bine zis au început îndată după ce au intrat Guillaume Apollinaire şi Rousseau, iar ei au sosit fără întârziere şi au fost primiţi cu urale. Ce bine îmi amintesc intrarea lor! Rousseau, un francez scund, şters şi cu bărbuţă ca atâţia şi-atâţia alţi francezi pe care-i vezi în tot locul. Guillaume Apollinaire, o înfăţişare foarte plăcută, păr negru, rubicond şi cu trăsături fine. S-au făcut prezentările generale, apoi toată lumea s-a reaşezat. Guillaume s-a strecurat pe un scaun lângă Marie Laurencin. La vederea lui Marie, care, aşezată lângă Gertrude Stein, se mai potolise, a început iar să se agite şi să ţipe. Guillaume a scos-o din încăpere, au coborât scările şi după un timp oarecare s-au întors. Se vedea că Marie fusese puţintel zgâlţâită, dar era trează. Între timp se mâncase tot ce era de mâncat şi s-a trecut la poezie. A da, uitam, înainte de asta îşi făcuse apariţia Frédéric de la Lapin Agile şi Universitatea apaşilor cu însoţitorul lui obişnuit, un măgar, băuse un pahar şi îşi văzuse de drum. Ceva mai târziu au dat buzna nişte cântăreţi de stradă italieni care auziseră de petrecere. Fernande s-a ridicat din capătul de masă unde era: furioasă şi cu degetul arătător îndreptat spre tavan le-a spus că nu-i deloc genul de petrecere pe care şi-l închipuie ei, aşa că au fost daţi afară pe loc.
Cine era acolo? Eram noi şi mai era şi Salmon acolo, André Salmon, pe atunci un tânăr poet în ascensiune şi jurnalist, erau Pichot şi Germaine Pichot, era Braque şi probabil Marcelle Braque, dar asta nu mai ţin minte, ştiu că s-a vorbit ceva despre ea atunci, erau soţii Raynal, erau cei doi Agero, falsul Greco şi soţia lui şi mai erau şi alte câteva cupluri pe care nu le cunoşteam şi de care nici nu-mi aduc aminte şi era şi un oarecare Vaillant, un tânăr francez foarte simpatic, cel al cărui atelier se afla chiar în faţa uşii.
Apoi a început ceremonia. Guillaume Apollinaire s-a ridicat şi a făcut un elogiu solemn, nu-mi aduc defel aminte ce-a spus, dar ştiu că a terminat cu o poezie pe jumătate cântată şi că toată adunarea a intonat refrenul la peinture de ce Rousseau. După care altcineva, e posibil să fi fost Raynal dar nu mai ştiu, s-a ridicat, a ţinut un toast. Atunci brusc André Salmon, care stătuse lângă prietena mea şi vorbise pe un ton solemn despre literatură şi despre călătorii, a sărit pe masa aceea improvizată nu prea solidă şi a întocmit la repezeală un elogiu şi o poezie. Când a sfârşit a luat un pahar plin, l-a băut până la ultima picătură şi ieşit din minţi de băutură s-a luat la harţă cu ceilalţi. Bărbaţii au sărit să-l imobilizeze. Cum statuile se clătinau, Braque, om bine făcut, a luat pe după umeri cele două statui ca să le protejeze de învălmăşeală în vreme ce fratele Gertrudei Stein, şi el bine făcut, îl apăra pe mititelul Rousseau care îşi strângea vioara în braţe. Ceilalţi în frunte cu Picasso, pentru că deşi mic de statură Picasso e foarte vânjos, l-au târât pe Salmon în atelierul din faţă şi au încuiat uşa după el. Apoi s-au întors şi s-au aşezat care pe unde-a apucat.
Seara a continuat apoi paşnic. Marie Laurencin a cântat cu voce subţirică nişte vechi cântece normande de toată frumuseţea. Soţia lui Agero a cântat nişte vechi cântece limuzine de toată frumuseţea, Pichot a dansat un minunat dans religios spaniol pe care l-a încheiat pe duşumea cu braţele întinse asemenea lui Hristos pe cruce. Guillaume Apollinaire s-a apropiat solemn de mine şi de prietena mea şi ne-a rugat să cântăm nişte cântece de-ale băştinaşilor indieni din America. Dar noi nu ne-am simţit în stare de aşa ceva spre marele regret al lui Guillaume şi al tuturor. Rousseau, fericit şi blând, a cântat la vioară şi ne-a povestit nişte piese pe care le scrisese şi ne-a relatat amintirile lui din Mexic. Totul s-a desfăşurat foarte paşnic, iar pe la trei dimineaţa ne-am dus toate în atelierul unde fusese închis Salmon să ne luăm hainele şi pălăriile şi să plecăm. Pe canapea Salmon dormea liniştit, iar în jurul lui pe jumătate ronţăite erau etalate o cutie de chibrituri, un petit bleu şi ornamentul galben de la pălăria mea. Nici chiar la trei dimineaţa nu mi-a venit uşor să înghit una ca asta. Totuşi Salmon s-a trezit, încântător, politicos, şi am ieşit împreună pe stradă. Însă după câţiva paşi Salmon s-a repezit brusc la vale urlând ca un apucat.
Gertrude Stein, fratele ei, prietena mea şi cu mine am luat o trăsură şi l-am condus pe Rousseau acasă la el.
Cam o lună mai târziu, într-o după-amiază întunecoasă de iarnă pariziană, mă grăbeam spre casă când am simţit că cineva mă urmăreşte. Am mers din ce în ce mai repede, dar paşii se apropiau până ce am auzit în spate, mademoiselle, mademoiselle. Am întors capul. Era Rousseau. Vai mademoiselle, a zis el, nu-i bine să fiţi singură pe stradă pe întuneric. Pot să vă conduc. Asta a şi făcut.

Traducere din engleză de Florica Sincu

(în curs de apariţie la Editura Humanitas, colecţia „Memorii/Jurnale”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara