Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Gheorghe Schwartz: martor rătăcitor prin Istorie* de Gheorghe Mocuţa

Obsesia de a scrie

Trăim şi citim într-o zodie a romanului – mă refer la literatura română – după ce în ultima decadă a secolului XX poezia şi-a luat revanşa, postfaţând revoluţia şi iluziile ei. Romanul e un gen rezistent, un gen în care a excelat şi Gheorghe Schwartz, încă de la debut, în 1972 cu romanul Martorul. Sunt patruzeci de ani de când prozatorul a devenit martorul rătăcitor prin Istorie. Opera sa cuprinde un ciclu istoric al Lugojului, unul al povestirilor, un altul al romanului de ficţiune şi parabolic şi, în sfârşit, ciclul panoramic al Celor O Sută. Asta dacă lăsăm la o parte preocupările universitarului, cercetările sale în domeniul psihologiei transversale, al raportului dintre putere şi presă. Când a împlinit 65 de ani şi avea la activ vreo 30 de cărţi – dacă le-am numărat bine, adică vreo zece mii de pagini! – mi-a mărturisit, într-un interviu că spaima sa cea mai mare e să nu-şi poată duce la capăt babilonicul proiect. Atunci lucra la al 88-lea personaj. Şi mai spunea că după ce va termina proiectul, dacă totul va fi bine, ar mai avea de scris câteva cărţi pentru că e un mare nesăţios. Într-adevăr, în Cei O Sută, scriitorul arădean lucrează la un proiect prodigios, fără pereche în istoria literaturii şi de o mare amplitudine, care începe cu generaţia lui Moise, izbăvitorul Evreilor, şi continuă cu un lanţ al generaţiilor până în zilele noastre. E un proiect utopic, un pariu faustic, cu timpul şi cu propriul destin, o asumare dramatică devenită obsesie. Obsesia de a scrie zilnic pentru a-şi termina opera. Asemenea unor mari spirite, autorul duce o viaţă dublă, tot mai tensionată, viaţa sa şi viaţa personajelor sale. El trage cu ochiul la istoria şi întâmplările vremii sale pentru a sesiza asemănările şi deosebirile cu alte vremuri şi destine, cu alte întâmplări şi psihologii. Întrebându- l, în interviu, care e raportul scrisului său cu experienţa personală şi cu ficţiunea, Gheorghe Schwartz a dat un răspuns relevant pentru tot ceea ce scrie:
„Experienţa personală – dacă e bine redată – poate să se prezinte ca un text interesant pentru lectură şi valoros pentru diferiţii analişti. Dar oare reprezintă un asemenea document mai mult decât viaţă povestită, un fel de istorie de popularizare? Povestea a fost scrisă de Dumnezeu. (Noi fiind actorii într-un scenariu extrem de larg.) Ce rost are să rescriem ceea ce s-a scris deja? În unele limbi, termenul de literatură se confundă cu cel de ficţiune. În acest sens concep şi literatura mea. M-am ferit întotdeauna să copiez faptele, însă pentru a mă face înţeles folosesc trăirile. De pildă, volumul VIII din ciclul Celor O Sută (Secretul Florenţa) se petrece în oraşul din titlu. Or, eu n-am fost niciodată la Florenţa. (…) Cred că arta scrisului tocmai în aceasta constă: în construirea unui puzzle în care fragmentele disparate să provină din creuzetul autorului, iar alăturarea lor să se realizeze după reţetele cunoscute ale vieţii. Doar astfel limbajul rămâne inteligibil – prin echilibrul permanent dintre materialul inventat şi logica, educaţia, cutumele celui căruia i se adresează. Cititorul trebuie să posede instrumentele necesare pentru a se putea descurca în universul ce i se propune.”
Sunt rânduri foarte importante pentru crezul său, pentru arta sa literară şi dacă mai adăugăm că în copilărie şi adolescenţă a scris piese de teatru, iar mai târziu a ratat Academia de Teatru pentru a deveni regizor, avem în faţă portretul unui regizor nostalgic şi nesăţios care vrea să pună în scenă întreaga Istorie a lumii. Sau fragmente relevante ale ei.


Bastonul contelui

Al zecelea volum al ciclului Celor O Sută se numeşte Bastonul contelui şi cuprinde intervalul dintre Al Optzeci şi şaptelea, numit „Cel Umil”(1654- 1740) şi Al Nouăzeci şi treilea, „Pip” (1799-1849). Un interval de aproape două secole, ilustrat de şapte bărbaţi ai lanţului Celor O Sută. Ca de fiecare dată, personajul îşi caută originea în negura istoriei şi, ca de fiecare dată, o pierde; intervenţia Scribului e salutară, el e detectivul care completează piesele întregului, căutând cufărul cu documentele Hanului din Hanovra. Esenţa vieţii Celui Umil e că se ferea de orice emoţie şi de orice eveniment care i-ar tulbura traiul liniştit. După o aventură în tinereţe cu trei falşi nobili englezi, el se angajează la o firmă de pompe funebre, „Poarta raiului”, şi ajunge în relaţii intime cu patroana, văduva Roza, căreia îi face un copil. Sfârşitul vieţii îl găseşte printre copiştii de la Mănăstirea Ferme zu Chiuso. Misteriosul baston al contelui călătoreşte prin secolul luminilor şi prin cel romantic, făcând legătura între cei aleşi de destin sau, poate, numai de pana Scribului: Al Optzeci şi optulea. „Ambrogio, prima viaţă” (1679-1771), Al Optzeci şi nouălea. „Omul geamăn, precum şi A doua viaţă a lui Ambrogio” (1707-1771) „Doi într-unul,”, Al Nouăzecilea. „Puiu, precum şi A treia viaţă a lui Ambrogio” (1727- 1770), Al Nouăzeci şi unulea. „Filipo(o) Emanuel(e) (Luigi)”, Al Nouăzeci şi doilea. „Ambrogio II” (1668-1836), „Omul cu bastonul cu măciulie de aur în bătălia pentru Segrate,” Al Nouăzeci şi treilea. „Pip (1799-1849), Să nu priveşti înainte”.
Povestea Celor O Sută e în fond o suită de povestiri care se pliază perfect pe o viaţă de om, privită ca destin. Întreg edificiul e constituit dintr-o suită de verigi mai slabe sau mai tari, al căror mobil este de mii de ani „aceeaşi speranţă de nemurire”. Prin amploare şi prin aspiraţie, proiectul Celor O Sută are o latură romantică. Multe din tezele Scribului care contemplă misterul trecerii şi al împlinirii destinelor sau al morţii sunt în esenţă, tot romantice. Cum ar fi legătura intrinsecă dintre adevărul istoric şi legendă care, în fond, s-ar influenţa reciproc. Călătoria peste ocean intră în orizontul unor personaje cum ar fi Al Nouăzeci şi doilea şi Petru. Cunoaşterea Lumii Noi şi a paradisului haitian e un nou prilej de evadare în ficţiune.


Fuga de încremenire

Epopeea lui Gheorghe Schwartz îşi are originea în romanul german care a traversat mai uşor crizele şi a devenit un gen proteic, izvorât din romanul popular. Plasându-se pe firul unei acţiuni de secole din istoria neoficială (şi, deci, secretă) a omenirii, romancierul se subordonează unui dublu supliciu: îşi inventează un dublu, Scribul, cronicarul vremurilor apuse şi reinventează, prin intuiţie, istoria, introducând ficţiunea acolo unde documentul e lacunar. Omniscient (sau nu), autorul se plasează mereu în situaţii paradoxale care îl concurează pe omul vremii sale; în această situaţie, creatorul, ca şi cititorul modern, e interesat nu de adevărul poveştii lui, ci de verosimilitatea ei. Ca istorie diacronică, romanele acestui ciclu pun accentul pe dialogul cu epoca, în orizont social, politic şi individual. Indivizii care fac istoria dialoghează cu valorile epocii, cu modelele şi cu misterele ei făcând posibilă o ştafetă a speranţei.
„Jurnalul” scribului ne relevă limitele cunoaşterii, incertitudinea şi eşecul aşazisei viziuni obiective. Istoria lui Gheorghe Schwartz este instinctiv abisală pentru că ea se află atât în noi cât şi în afara noastră. Aşa cum un individ poate moşteni gena eroilor din preistoria existenţei sale, tot aşa autorul alege din memorie nu neapărat faptele, cât trăirile omeneşti. El trăieşte drama creaţiei şi a adaptării care face parte din orizontul evreului rătăcitor. Psihologia eroilor, a indivizilor care fac istoria (şi aici Gheorghe Schwartz întocmeşte o listă a celebrităţilor care au creat mituri) intră în alchimia artei sale combinatorii. Fascinat de paradox şi parabolă, jucătorul de şah anticipează, în text, marile mişcări şi modificările unor destine. Sunt destine care scurtcircuitează memoria colectivă, sunt referinţe, combinaţii şi speculaţii care aprind imaginaţia şi sfidează logica elementară, configurând o arhitectură barocă a frazei. Există o memorie a lecturilor şi una a experienţei personale care fac front comun în această arhitectură a imaginaţiei delirante. Descrierea şi interpretarea evenimentelor istorice ţin de subiectivitatea autorului şi îi justifică pofta de texte, lăcomia referenţială. Cât priveşte speculaţiile, ele sunt rodul inteligenţei fugitive şi vizează o strategie proprie. Ai spune că personajele nu se pot adapta la presiunea istoriei şi o subminează, încearcă să-i scape. Exodul, fuga de încremenire, e una din însuşirile scrisului schwartzian care se pliază perfect pe profilul rătăcitorului. Asemenea unui Don Quijote, autorul caută în povestea lui Dumnezeu, (de care vorbea în interviu), Cartea, propria sa poveste.

* Gheorghe Schwartz, Cei O Sută. Bastonul contelui, Editura Curtea Veche, 2012

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara