Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Ghicitori de Rodica Zafiu

Limbajul textelor folclorice e în bună măsură o construcţie cultă: operaţiile de transcriere şi selecţie reduc uneori particularităţile dialectale şi cenzurează aproape întotdeauna zona populară a vulgarităţii. Norme variabile în timp au acţionat pretutindeni, stabilind ceea ce este sau nu interesant, ceea ce se poate sau nu publica. În cazul particular al culturii române, a doua jumătate a secolului al XX-lea a teoretizat interesul ştiinţific pentru autenticitate, dar a exclus din domeniul publicabilului, din motive de cenzură ideologică, zone largi ale producţiei folclorice. De multe ori, culegerile de la sfîrşitul secolului al XIX-lea erau mai bogate şi mai complexe decît cele care, peste un secol, urmau să sufere de varii restricţii politice, privind deopotrivă tematica şi limbajul. Ca în multe alte domenii ale cercetării, în perioada totalitară problemele strict estetice – atemporale, abstracte, inocente – au fost privilegiate, în vreme ce aspectele sociolingvistice erau ocolite, pentru că se dovedeau mult mai riscante. Un exemplu perfect de limitare prin estetizare îl oferă ghicitoarea. Caracterizările tipice ale speciei sînt sau convenţionale (privind presupusul său rol formativ, educativ, de exerciţiu al inteligenţei, ba chiar ca „expresii ale năzuinţei neabătute a poporului spre lumină”), sau centrate asupra mecanismului metaforic. Ghicitorile populare au fost adesea elogiate pentru ingeniozitate şi poeticitate în invenţia metaforică; interesul pentru această latură semantică fiind exagerat în dauna altui mecanism, cel puţin la fel de important - şi mult mai bogat în consecinţe în planul interacţiunii dialogale -: cel al echivocului. Multe ghicitori sînt în primul rînd ingenioase capcane verbale, din sfera mai mult sau mai puţin tabuizată a aluziilor licenţioase. Exagerîndu-se importanţa unui model de receptare intelectual-estetic (conform căruia se spun ghicitori ca exerciţiu al minţii şi pentru plăcerea surprizei), a fost subevaluat mecanismul umoristic-manipulator: faptul că se spun ghicitori pentru a induce o falsă lectură, accentuată de tensiuni psihologice, şi pentru a o anula ipocrit. Cam în acelaşi fel funcţionează, ca forme ale folclorului urban contemporan, unele bancuri sau „cîntecele de tabără”: creînd premisele pentru rostirea unor cuvinte vulgare, obscene, pe care le evită prin deviere în ultimul moment. Desigur, nu toate ghicitorile sînt de acest tip, dar prezenţa acestor strategii explică cel mai bine menţinerea speciei ca ritual de comunicare între maturi.

Nu se poate spune că această latură a fost total ignorată de folcloristica românească din ultimele decenii; ea a fost însă constant minimalizată. Argumentaţia tipică subordonează asemenea „devieri” unor scopuri neapărat serioase: „ghicitoarea, pentru a-şi spori atractivitatea, uzează uneori de forme uşor licenţioase, şi aceasta nu cu un scop în sine, ci pentru a pune în situaţii dificile pe cei care trebuie să răspundă, să dezlege enigmele. Există însă doar o aparentă predilecţie pentru aluzia indecentă” (I. Datcu, în prefaţa la retipărirea culegerii lui Artur Gorovei; sublinierile îmi aparţin). Un aspect imposibil de negat e anulat prin argumentele „aparenţei” („înşelătoare libertăţi de limbaj”), ale frecvenţei nesemnificative („de altfel asemenea ghicitori sînt puţine în colecţia lui”) şi mai ales prin stereotipii incontrolabile („Simţul decenţei, al măsurii caracterizează pe creatorul anonim”).

Cel puţin argumentul frecvenţei poate fi uşor contrazis; în parte pe baza culegerii înseşi, apoi prin compararea cu alte antologii; în fine, prin presupunerea firească a unei selecţii care a determinat excluderea din volum a multor texte „indecente”.  Studiul lui G. Pascu, Despre cimilituri (Iaşi 1909), aduna, din perspectivă lingvistică, exemple mult mai numeroase de „indecenţă” lexicală. Cel mai des, e vorba fie de un text explicit, conţinînd cuvinte vulgare din lexicul popular sau regional, care devin metafore licenţioase pentru elemente şi scenarii inocente, fie de cuvinte ambigue sau de creaţii fără sens care (în combinaţie mai ales cu anumite verbe) par a sugera scenarii obscene, contrazise ipocrit de o soluţie banală: cimpoiul, căciula, opinca... Efectul e comic, tocmai prin contrastul dintre o înşiruire plină de aluzii şi un răspuns perfect imprevizibil şi chiar absurd (“Mic mundur / Se suie pe picitarcă, / Şi picitarca / Pe mic mundur / Nu se suie” = Cloşca şi motanul; “Titirişca-prişca / Se poate sui pe titirişcoi-priscoi”... = Coţofana pe porc); o lungă enumerare (“Lată peste lată...” etc.) e decodată printr-un şir de termeni: “faţa casei, cu vatra, focul, pirosteile, ceaunul, apa din el, mălaiul şi făcăleţul”.

Aceste mecanisme ale comunicării ritualizate au fost deja descrise în lucrările mai vechi. În prefaţa studiului lui G. Pascu, de exemplu, este citată pe larg mărturia unui amic folclorist din judeţul Botoşani: acesta constată că în performarea ghicitorilor chiar fetele “nu încunjură deloc vorbele prea deochiate la spus şi gura vorbeşte tot, fără nici o teahnă (...), fără să se ruşineze un pic măcar, fără să bage-n samă că e fată şi nu se cuvine să spuie sau să asculte răspunsurile ce se dau uneori pe şleau, de-a dreptul. Dacă ele nu se sfiesc, băietanii nici atîta”. Reacţia vizată e rîsul, perfect motivat: “Şi dacă rîde, are de ce, pentru că cimiliturile care se spun la şezători şi clăci nici pe departe n-aduc cu cele scrise prin cărţi”. După părerea observatorului, culegerile conţin cam un sfert din ghicitorile care se pot auzi la faţa locului; pentru că informatorul tinde să nu le comunice unor străini, dar şi pentru că culegătorul însuşi nu îndrăzneşte să le publice (“nu-ţi dă mîna să ieşi în lume cu astfel de strînsură”). Oricum, “mai toate cimiliturile care-s cam trecute cu dedeochiul la spus, au drept deslegare ceva ce se poate spune în gura mare, fără să roşeşti. Dimpotrivă cele ce ţi se par mai cum se cade la cimilit, acele au, pe rudă pe sămînţa, răspunsuri mai «anapăda»”.

Cred că rezultă de aici interesul deosebit pe care aceste observaţii şi fenomenele la care se referă îl pot avea pentru sociolingvistică, pragmatică, antropologia lingvistică; pentru a  înţelege mai multe despre uzul actual şi trecut al limbii române populare (în ce măsură limbajul vulgar e tabuizat sau utilizat în scopuri umoristice, de către femei şi bărbaţi, din diferite categorii de vîrstă).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara