Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Glose la Virgil Ierunca (III) de Gheorghe Grigurcu



Între alte învinuiri ce-l potopesc pe Virgil Ierunca (probă indirectă ele însele ale unei personalităţi puternice, cu atitudini deranjante, căci numai neantul nu iscă nici o adversitate), e şi cea că n-ar avea o "operă". "N-a făcut nimic", îmi spunea cu seriozitate un notoriu teoretician literar. Dar opera lui Ierunca e încă în cea mai mare parte nepublicată. Şi, indiferent de cantitatea sa textuală, se măsoară prin criteriile calităţii, ale impactului asupra literaturii, asupra conştiinţei publice. Încercînd să "umilească uitarea", să aducă o contribuţie "la exorcizarea vremurilor adormite" şi, în egală măsură, "a apăra demnitatea gîndirii şi a menţine rigoarea valorilor", ea articulează un rol de-o covîrşitoare importanţă, de care s-a achitat cu onoare. Opera lui Virgil Ierunca s-a împotrivit, cu o indenegabilă eficienţă, celor care "în cîmpul minat al totalitarismului au făcut din minciună un destin, din neruşinare o profesie, sau din complezenţă o scuză pioasă". Ca şi moştenitorilor acestora ori - adesea - aceloraşi personaje, revenite în perioada de după decembrie '89, chiar dacă s-a întîmplat, dintr-un impuls magnanim - a fi creditate anterior. Vedem în tandemul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, şi sperăm a nu greşi în perspectivă istorică, cea mai caracteristică întrupare a conştiinţei criticii româneşti din perioada contemporană, cu o funcţie similară celei împlinite odinioară de Titu Maiorescu sau E. Lovinescu.

***
În raport cu atîţia oficiali ai literelor româneşti, de mai demult ori din prezent (preşedinţi ai Academiei ori ai Uniunii Scriitorilor ori ai vreunei mari Fundaţii, universitari, senatori, miniştri, directori de publicaţii sau de edituri, notabilităţi de partid etc.), Virgil Ierunca e o autoritate neoficială, spontană. Devenită ea însăşi instituţie, precum E. Lovinescu. E o voce menită a relativiza instituţionalizarea, cariera, reuşita împănată cu titluri şi cîştiguri materiale, spre a restaura conştiinţa în sine, harul rămas la propriile-i mijloace. O voce care sfidează aclamaţiile istoriei, alimentîndu-se din "tăcerile" ei, cu riscurile de rigoare, într-un orizont nelimitat de nici o prejudecată, tulburat doar de jocurile luminii sale imanente: "Cei mai mulţi dintre noi trăim din tăcerile istoriei. Aici propunem, ne propunem, o articulare dreaptă între tăcere şi cuvînt, mirare şi legămînt. Un exerciţiu de intrigă spirituală pentru răscumpărarea finitudinii ce sugrumă proiectul şi întunecă speranţa. O carte fără început, nici sfîrşit: ţelul ei este de altfel nu de a defini, ci de a in-defini".

***
O serie de comentatori marginali şi unul "central" (preşedinte al Academiei, mă rog) bat monedă, în ultima vreme, din acuza "demolării". "Demolatori" principali: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În ochii acestor patetici gardieni axiologici, realitatea însăşi apare subversivă în raport cu sine, se autodevoră. Căci altfel cum ar putea fi apreciate textele doveditoare de colaboraţionism? Ele nu reprezintă rezultatul unor scamatorii, nu sînt iepuri ori porumbei scoşi din mînecă, ci realităţi de care nu putem a nu ţine seama decît dacă intrăm sub incidenţa mistificării. Există şi un fals al omisiunii la care Virgil Ierunca nu s-a făcut părtaş niciodată. Golul nu poate fi numit plin, nu ne putem preface că nu-l vedem, întrucît există riscul de-a cădea noi înşine întrînsul. Golul constituie o trapă la fel de periculoasă pentru cel ce l-a iscat ca şi pentru cel ce refuză a-l recunoaşte. Putem oare adresa exclusiv laude creatorilor de gol ideologic, indiferent de statura intelectuală a acestora? Virgil Ierunca socoteşte pe bună dreptate că nu, scriind astfel despre, de pildă, Tudor Vianu: "să vedem dacă este spre onoarea lui Tudor Vianu ca, prezentînd străinilor literatura română să fie izgonite din această literatură cîteva nume şi cîteva lumini. Tudor Vianu stăruie - tendenţios -, pe fiecare pagină, asupra caracterului "popular" al literaturii noastre. Crede însă domnia-sa că dintr-o literatură atît de "populară" poate fi exilată tocmai Mioriţa? Dar izgonirea, exilul celorlalţi? Cum poate fi concepută o literatură română fără Bogdan Petriceicu Hasdeu, fără Vasile Pârvan, fără Nicolae Iorga, fără Octavian Goga? Tudor Vianu citează mereu pe C. Dobrogeanu-Gherea şi nu e rău. Dar este bine, este de conceput ca post-maiorescianul Tudor Vianu de altădată să nu sufle o silabă despre Titu Maiorescu? "Nimeni nu va putea scrie în viitor istoria literaturii române în ultimul sfert de veac fără a ţine seama de contribuţia domnului E. Lovinescu" - scria în 1942 Tudor Vianu (în volumul de omagiu adus lui Lovinescu de noua generaţie de critici). Nimeni, în afară de Tudor Vianu, în anul de graţie "revoluţionară" 1960. În "permanenţele" literaturii lui Tudor Vianu e loc, foarte mult loc, pentru poeţi ca Mihai Beniuc şi Maria Banuş; nu e loc însă pentru Ion Barbu, căruia criticul i-a consacrat încă din 1935 o excepţională prezentare; după cum nu e loc nici pentru Lucian Blaga, nici pentru V. Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Pillat sau Dan Botta, adică însăşi mîndria verbului românesc. Crede, oare, Tudor Vianu că "permanenţele" romanului românesc se rezumă la Zaharia Stancu şi V. Em. Galan? Nimeni nu va merge atît de departe încît să-l acuze că uită pe Mircea Eliade: unde sînt însă Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Emanoil Bucuţă şi atîţia alţii?". Linii aspre, impregnate de-o prezumată amărăciune, dar care nu puteau fi altminteri, deoarece ele trasează conturul exact al golului.

***
O altă învinuire stupidă: blamarea colaboraţionismului n-ar însemna decît un proletcultism pe dos. De parcă liberalizarea conştiinţei ar putea fi subsumată unui tendenţionism, oricare ar fi el. Există de-o parte servituţile spiritului critic înjugat la felurite forme de constrîngere, pe de alta libertatea lui. O libertate ce nu admite a fi negociată, a fi condiţionată. Şi oare vestejirea proletcultismului nu alcătuieşte unul din obiectivele majore ale revizuirilor? Oare actualele comentarii postideologice, "apolitice" şi "echidistante", pentru a nu mai vorbi şi de cele extremiste, care au măcar avantajul sincerităţii răului, nu sînt, ele, reminiscenţe, fie şi îndepărtate, ale proletcultului, recoafat în nădejdea că nu va fi recunoscut? "Aşa se face că avem şi o moştenire a dezonoarei, observă Virgil Ierunca. Cum ne-am explica altfel impoliteţea actuală a fantomelor?". Spre a se interoga din nou: "Impoliteţe sau obscenitate?".

***
E interesant sensul pe care Virgil Ierunca îl acordă conceptului de exil. Mai bine zis, cum îl organizează, restrictiv, în virtutea unei calităţi corespunzătoare unei maturizări. Apare proclamat, în 1973, cu prilejul apariţiei revistei Ethos, un "exil secund", care-şi propune a-i înlătura "pe toţi disponibilii şi nevertebraţii", pe toţi cei "care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviere". Iată conţinutul său pozitiv, care, odată cu închiderea unei uşi, deschide o alta, către ţară: "Exilul secund cheamă în spaţiul lui de rigoare etică pe toţi cei care în afara Ţării sau înlăuntrul ei nu pot accepta transformarea spiritualităţii şi culturii într-un domeniu rezervat minciunii planificate, ipocriziei-sistem, plecăciunii de Curte Nouă, laşităţii cu răsplată". Să mai atragem atenţia asupra strictei actualităţi a unei atari perspective? Principiul veghetor de ieri nu s-a perimat. Îl putem repeta cu acelaşi accent al convingerii, inclusiv emoţionale: "Nu sîntem dintre aceia care cred că "turcirea" este condiţia iremediabilă a intelectualului român. Curajul, libertatea şi omenia şi-au găsit şi la noi destui apărători. Unii le-au plătit cu existenţa. Datoria noastră este de a înnoda - peste istorie şi peste vremi - o legătură cu aceşti înaintaşi întru onoare".
Faptul că, la ora actuală, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca se mai află în exil constituie un trist paradox. Încetînd într-o primă fază, "nemerniciile unei istorii pe dos" au reapărut într-o alta, cu un scenariu schimbat şi prea adesea cu aceleaşi personaje, unele cu măşti primenite, altele cinic de-mascate. Astfel încît rămînerea în exil a celor două personalităţi alcătuieşte în continuare un indice al anomaliei. După cum o amară anomalie a rămas exilul dus pînă la sfîrşitul vieţii al unui alt însemnat critic, I. Negoiţescu. Dacă acum "teroarea a obosit", impostura pare învestită cu noi energii malefice, neîngăduind celor drepţi "nici un stil de colaborare", Ca şi în "epoca de aur", exilul continuă a fi "ademenit" în verigile sale slabe, versatile. Evident, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu reprezintă o astfel de verigă. În faţa surghiunului lor paradigmatic în oraşul-lumină, se închină respectuos şi exilul intern, vădit complementar, căruia îi aparţine şi subsemnatul.

***
Scrisul lui Virgil Ierunca constituie un excelent antidot la postura nu neapărat propagandistică şi truculentă, dar măcar demisionară, conformistă, laşă a unora din comentatorii noştri de literatură. Îi avem în vedere pe cei ce exprimă principii "curajoase" pe care însă nu le pun în practică (în analiză) niciodată. Pe cei ce "recunosc" necesitatea revizuirilor la modul pur teoretic, rămînînd captivii truismelor. Pe cei ce se feresc de punctele de vedere înnoitoare în raport cu numele "mari", cu statuile literelor noastre. Pe cei ce-şi conduc corabia cu pînze, socotind că au săvîrşit o deosebită ispravă, cel mult pînă la iluzoriul liman al Caitelor critice.

***
Un tînăr prieten critic a crezut nimerit a afirma că l-aş "mitiza" pe Virgil Ierunca. Dar acesta a intrat singur în legenda pe care ne mulţumim a o consemna. Comentariul dedicat literaturii, lipsit de puterea admiraţiei aşternut exclusiv cu un condei "pozitiv", în care nu se-ncîlceşte niciodată un fir din lumina imaginii fabuloase, e incomplet, searbăd, uscat. Nici E. Lovinescu, care notifica "degetul de lumină" al lui T. Maiorescu, nici G. Călinescu care-i înregistra cu ajutorul unui alfabet mitologic pe o seamă de însemnaţi contemporani, nu se abăteau de la regula scriiturii în care, alături de corzile polemice, vibrează şi cele ale admirativei recunoaşteri. "Admiraţia, scria Camus, e suprema bucurie a înţelegerii". A admira din cînd în cînd nu e o ruşine, a nu admira niciodată e o infirmitate.