Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Gândirea romanului cea de pe urmă de Cosmin Ciotloş

Cu un decalaj de cinci ani faţă de versiunea de la Gallimard, a apărut în limba română întinsa lucrare a lui Toma Pavel, dedicată Gândirii romanului. Intervalul e rezonabil. Aerul de noutate absolută, nu. Pentru că, de cele mai multe ori, indicaţiile bibliografice coerente se opresc, în cazul profesorului american, la studii cu mult mai vechi ca, de pildă, Lumi ficţionale (1986), Mirajul lingvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale (1988) sau Arta îndepărtării. Eseu despre imaginaţia clasică (1996). Traduse, şi ele, la distanţe mai mici sau mai mari faţă de ediţiile iniţiale, franceze ori anglo-saxone. Iar faptul că agenda culturală de la noi preferă subiecte cu mult mai lejere - de la generaţiile de creaţie până la raporturile dintre literatură şi politică, de la redescoperirea unor autori de rang secund până la intensa localizare a noţiunii de canon - e departe de a reprezenta o scuză.

Incongruenţa de atitudine există. Cu forţa evidenţei chiar. Cărţile lui Toma Pavel - voit polemice - ajung, la noi, substanţial îmblânzite. Iar ceea ce e, în ele, demn de a fi supus unei dezbateri frontale, capătă relaxarea locului comun. Din evenimente, ele devin - cu un termen de istorie literară complezentă - monumente. Aspra critică a structuralismului întreprinsă în Mirajul lingvistic, de pe poziţia lucidă a celui care s-a lăsat cândva sedus de această şcoală de gândire, ne-a parvenit în formă irevocabilă, întârziată, de asemenea, cu o jumătate de deceniu. Şi, deşi argumentele sunt acolo vibrante, consimţirea acestora s-a produs imediat.
Sper că alta va fi traiectoria de receptare a Gândirii romanului. Fie şi numai din motivul - elementar - că miza teoretică e cu mult mai greu de asumat la nivelul bavardajului intelectual. Delimitându-se de numele grele ale istoriei acestui gen, Toma Pavel stabileşte tranşant domeniile de operare ale sintezelor similare care i-au premers. Şi îşi defineşte, totodată, în raport cu ele, limitele propriei direcţii de cercetare. Fiecare dintre partiţiile astfel trasate e plauzibilă. Avem, prin Henri Coulet, un tip de "istorie naturală" a genului, desprinsă din rigorismul pozitivist şi avansând, oarecum anacronic, ideea unor momente de ruptură foarte clar marcate. Sau, apoi, prin Mihail Bahtin, o "istorie a tehnicilor romaneşti", cu siguranţă sclipitoare, dar amendabilă prin impermeabilitate. Nimic exterior - context cultural, emancipare socială, mutaţii cognitive - nu pătrunde în instrumentarul specific acestui tip de exegeză. Utilitatea ei e parţială şi explicativă, iar adevărata înţelegere a sistemului se amână în permanenţă. O a treia cale de abordare e oferită - în optica lui Toma Pavel - de Ian Watt, într-un studiu datând din 1957. Intră în scenă, compensator, "istoria socială a romanului", stimulată de analiza deprinderilor de lectură, a statutului pe care-l capătă, în secolul al XVIII-lea, scriitorul, a maniilor economice care se vertebrează, textual, comportamentul personajelor. Să admitem, împreună cu autorul Gândirii romanului, demersul lui Watt - chiar mărginindu-se la Defoe şi Richardson - e încă pasionant şi întru nimic fastidios. În sfârşit, o ultimă paradigmă identificată aici, aceea a "istoriei speculative" îl repune în drepturi pe Georg Lukács, cu a sa Teorie a romanului. Incisive, dar nu întotdeauna uşor de explicat, opiniile teoreticianului maghiar uniformizează recursiv câteva dintre tipurile - altminteri independente - ale acestei specii cu succes de public constant. Dacă pomenim numai teza romantismului funciar al lui Don Quijote sau ascendenţa epopeică a scrierilor lui Tolstoi, îndoiala meticulos expusă de Toma Pavel devine - într-o bună logică a discursului - perfect justificată.

Conceptul pe care Pavel îl opune acestor patru versiuni, nu fără a le utiliza în ceea ce au ele mai fertil, este cel de "antropologie fundamentală şi socială". Având, aşadar, o dublă orientare şi o dublă datorie - către, o dată, Luc Boltanski şi Laurent Thévenot şi, a doua oară, Vincent Descombes - Gândirea romanului rămâne o carte complet autonomă la nivel intuitiv. Nici "sociologia morală" a celor dintâi, nici "cosmologia" tutelară în studiul celui din urmă nu epuizează esenţa acestei istorii cu solidă temelie teoretică: "În interiorul acestei antropologii fundamentale propuse de roman, constatăm, pe de o parte, uimitoarea stabilitate a preocupărilor sale, şi pe de alta, evoluţia istorică a lumilor pe care el le imaginează. Romanul elenistic fixează deja marile repere ale antropologiei romaneşti: ruptura dintre personaj şi lumea largă care-i e ostilă, ireductibilitatea personajului la destinul său concret, rolul salvator al iubirii. Această structură s-a dovedit extrem de durabilă, dar la un nivel mai concret al intrigii, vechile lumi ficţionale au devenit în cursul istoriei obiectul unor critici adesea violente, care au dus la refacerea totală a antropologiei sociale propuse de roman."

Cealaltă latură, imanentistă întrucâtva, a terminologiei binare induse de Toma Pavel, are parte de o decriptare şi mai limpede: "Metoda de reprezentare adoptată de diversele epoci şi de diversele genuri depinde în acelaşi timp de antropologia fundamentală a romanului şi de ponderea pe care o au aspectele sociale descrise de roman. De aceea, în fiecare epocă romanul intră în relaţie cu orizontul gândirii extraliterare, gândire care, departe de a fi preexistentă, se naşte ea însăşi din dezbateri ale căror rezultate nu sunt niciodată definitive. Totuşi, ca să simplificăm, s-ar putea spune că romanul este primul gen care reuşeşte să conceapă universul ca unitate ce transcende multitudinea comunităţilor umane. Metoda idealizatoare a romanului elenistic surprinde, cum vom vedea, revelaţia acestei unităţi. Simplificând mai departe, putem observa că insistenţa asupra unităţii speciei umane merge mână în mână cu reprezentarea idealizată, pe când interesul pentru apartenenţa omului la societate se exprimă cel mai adesea prin metoda detaliilor materiale concrete." (pag. 45)

Am reprodus aceste fragmente generoase pentru a scuti volumul lui Toma Pavel de instantaneele reducţioniste de care o lectură critică s-ar putea lăsa ademenită. Da, e limpede că întregul studiu porneşte, în mod intim, de la pasiunea nedisimulată pentru începuturile ezitante ale romanului european. Însă la fel de clar găsesc că nici scrierile pastorale, nici romanul cavaleresc, nici poveştile din jurul câte unui picaro nu sunt resuscitate din simplu respect didactic, aşa cum, dintr-un rezumat conştiincios s-ar putea înţelege. Pe de altă parte, noţiunea de ideografie, văzută ca stigmat cultural al vârstei originare, în care artificiile naratologice erau obligate să urmărească fidel mentalitatea dominantă e un pic mai mult decât o simplă contrareacţie la dictatura realismului. Între lume ca atare şi imaginea modelată mental a acesteia, diferenţa de orizont rămâne, în orice moment, sensibilă. Capitolul de Sinteze - în care se regăsesc autori ca Tolstoi ori Dostoievski - şi cel intitulat Legături abolite, universuri insondabile aduc puternice garanţii în acest sens. Problema pe care o identifică Toma Pavel aici nu e nici pe departe realismul romanului, ci exclusivismul realismului în modul de a concepe genul romanesc. În alte vorbe, nu atât datul istoric, cât constructul tipologic.
E unul singur dintre răspunsurile posibile la două întrebări necesare. Cum de într-o lucrare atât de - cu un termen drag lui G. Călinescu - exaurientă nu dăm peste nici o încercare de a defini romanul? Şi cum de - ca să ne menţinem în deprinderile aceluiaşi critic literar - lectura nu face nici un pas înapoi pentru a-i raporta, cu o găselniţă cunoscută, pe cei de alaltăieri la cei de ieri ? Niciodată Gândirea romanului nu-l invocă pe, să zicem, Balzac în capitolul despre Chariton din Aphrodisias.

Ar mai fi ceva de spus cu privire la pericolele schematizării. Înţelegerea acestei cărţi remarcabile este pe deplin independentă de parcurgerea cuprinsului ei. Desigur, clasificarea propusă de Toma Pavel decurge firesc din raţionamentele teoretice prealabile. Dar - aşa cum am văzut, metoda o cere - drumul invers nu aduce nici un folos. Nu din pedanterie fac o asemenea precizare, ci pentru că am dat peste acest tip de analiză inadecvată într-o recenzie, altminteri pătrunzătoare, publicată de Joshua Landy în Poetics Today. Întregul traseu demonstrativ, condus cu eleganţă şi încetinit la timp, părea acolo, din pricina unui biet tabel sinoptic inserat după tipic, o arguţie şi nimic altceva. Cât de eficient e procedeul, ne-a dovedit-o H. Sanielevici în studiul său despre debutul sadovenian...

Altfel decât Virgil Nemoianu, care în studiul său despre romantism indica o pistă utilă pentru exegeza românească, Toma Pavel evită să dea, din proprie iniţiativă, vreo mână de ajutor. Rămâne însă în sarcina celor interesaţi de istoria romanului autohton să regândească, pe cont propriu, asemenea apendice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara