Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Go North de Angelo Mitchievici


Desemnarea road movie-lui lui Rune Denstad Langlo pentru marele premiu la TIFF 2009 alături de filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, a fost o alegere inspirată. Povestea lui Jomar Henriksen (Anders Baasmo Christiansen) - scenariul îi aparţine lui Erlend Loe -, are ceva salin­ge­rian în aparenta simplitate, schiorul, fost campion, a eşuat atât în viaţa profesională, cât mai ales în cea de familie. Jomar a urmat un tratament psihiatric, medicul care se ocupă de el îl consideră apt să plece, însă Jomar nu este pregătit pentru călătorie. Temporar lucrează la o cabană la Trondheim, este cel care porneşte motorul telecabinei, traficul este însă nesemnificativ, iar Jomar suferă de mal de vivre privind emisiunile de pe National Geographic despre catastrofe care rimează chiar şi de departe cu propria sa "catastrofă". Ceea ce-l interesează în primul rând sunt incendiile. Schimbarea se produce cu sosirea prietenului său care i-a răpit iubita şi care-l anunţă că la rândul său a eşuat în a avea o familie şi că Jomar are un copil. Este motivul pentru care Jomar începe asemeni lui Holden Caulfield călătoria sa, cu deosebire că ea are o ţintă bine precizată, o călătorie spre nord unde se află iubita şi copilul său. Are la dispoziţie un snowmobil şi un bidon cu alcool cu care se alimentează constant; în spatele lui rămâne o cabană în flăcări pe care o priveşte o clipă cu fascinaţia pe care copiii o resimt pentru violenţa flăcărilor şi pentru distrugere. Iar Jomar are ceva copilăresc, un fel de puritate, am putea spune, dacă termenul nu ar fi poate prea uzat, asta îl distinge numaidecât pe acest călător prin ţinuturile pustii călare pe scooterul lui. În curând, alcoolul se termină, iar din cauza faptului că şi-a uitat ochelarii, reflexia zăpezii declanşează o oftalmie puternică şi este nevoit să facă o escală în apropierea unei locuinţe, unde trăiesc retrase o femeie în vârstă şi nepoata ei, Lotte (Marte Anmemo), un copil izolat pentru care străinul re­prezintă ocazia de a socializa, de a transmite micul ei semnal de existenţă. Aparent haotică, călătoria cuprinde o serie de întâlniri iniţiatice, accidente de parcurs care jalonează vindecarea deplină a lui Jomar, care nu se îndreaptă întâmplător spre nord pentru cineva care şi-a pierdut busola. Cei pe care-i întâlneşte îi oferă propria lor problemă şi mai ales un anumit fel de a trăi şi a concepe singurătatea, numitorul comun al acestor experienţe, singurătate pe care oamenii din nord o cunosc şi cu care învaţă să trăiască. Lotte îşi determină mătuşa să-l accepte pe străin, căruia îi oferă o cămăruţă în care zace cu un bandaj peste ochi, iniţial rezistând arţăgos la încercările fetei de a se face remarcată şi printre altele de a se lăsa prins în pânza subţire a unui chestionar copilăresc. În Nouă povestiri, J.D. Salingers traversa frontierea dintre adulţi şi copii, pentru a releva o legătură de profunzime, este forţa care lucreză tăcut în Jomar cu chipul său copilăresc şi cu o anumită stângăcie. Se face remarcată o anumită francheţe în relaţiile pe care le are Jomar, este ea una care-i caracterizează pe aceşti oameni ai nordului pentru care tăcerea vorbeşte adesea? În drumul său spre casă, Lotte reprezintă o altă expresie a însingurării, în absenţa unei familii formate din mamă şi tată. Fata proiectează asupra lui acest rol patern, situaţia creează o serie de complicităţi amuzante, iar Rune Denstad Langlo expune într-o lumină sensibilă această întâlnire de graniţă între copilărie şi lumea adulţilor pe care o facilitează tocmai instabilitatea emoţională, trauma lui Jomar. Ca şi în povestirea lui Salinger, O zi desăvârşită pentru peştii banană, tânărul dereglat, profund marcat în urma războiului, şi care va sfârşi prin a se sinucide, are şansa unei comunicări profunde cu lumea copilăriei. Trebuie spus că regizorul nu urmăreşte un resort psihanalitic ca în filmele lui Igmar Bergman, ci este doar atent la punţile pe care le creează singurătatea între lumi diferite. O altă întâlnire remarcabilă este cea cu un adolescent uşor debusolat şi care-l ajută necondiţionat. Adolescentul pe care-l întâlneşte îi propune un experiment ciudat care să amplifice efectul ultimului strop de alcool, şi oricât de bizar ar fi experimentul său în care nebunia îşi face loc cu o anumită graţie, există o delicateţe a acestei relaţii care relevă parte din teritoriul niciodată îndeajuns explorat al singurătăţii şi al fragilităţii umane. Pe acest tânăr, Jomar îl înveseleşte cu o săritură cu schiurile de pe acoperişul cabanei, bucuria se împrăştie asemeni focului, o bucurie simplă, bucuria de a trăi. Ultimul popas înainte de a ajunge la ţintă îl reprezintă un bătrân care trăieşte într-un cort pe suprafaţa unui lac îngheţat, pescuieşte la copcă şi-şi ţine piciorul legat cu lanţ de snowmobilul său, un alt fel de a fi întru singurătate. Bătrânul aşteaptă cu detaşare dezgheţul, iar snowmobilul său care se scufundă îl preia din somn cu o mişcare lină şi-l duce în adâncuri fără niciun tremur, fără niciun zgomot. Discuţia cu bătrânul izolat de propria sa familie şi aşteptându-şi cu seninătate moartea reprezintă ultima treaptă de iniţiere a lui Jomar, greşelile sale pot fi reparate, examenul final al existenţei, bilanţul ei este dat de seninătatea ultimelor clipe, de împăcarea cu sine. Santih, santih, santih. Jomar nu va trebui decât să facă ultimul pas care-l separă de familia sa. Întâlnirea propriu-zisă este doar schiţată prin întâlnirea dintre copil şi tatăl său. Regizorul nu simte nevoia de a merge mai departe, nordul a reprezentat capătul călătoriei, Jomar s-a regăsit pe sine, cel de dinainte de "accident", oricare va fi fost el, şi-şi va lua în primire familia. Rune Denstad Langlo a intercalat între toate aceste întâlniri peisaje magnifice, directorul de imagine, Philip Řgaard, fiind premiat la TIFF pentru cea mai bună imagine. Există în aceste peisaje cu munţi o forţă latentă pe care regizorul o intuieşte. Între Jomar şi munte legăturile se fac nu doar prin forţa împrejurărilor, schiorul traversează munţi şi văi, nimic nu-l opreşte în cursa sa, ci şi în regăsirea acestei forţe vitale, a dorinţei de a trăi pe care o au personajele lui Jack London în confruntarea cu marele Wild. Depresia constituie o temă de reflecţie tipică culturii scandinave de la Strindberg la Edvard Munch, regizorul a găsit însă o rezolvare în cheie optimistă. Călătoria lui Jomar se transformă într-o victorie, într-o împăcare cu sine, o regăsire a Nordului şi unei joie de vivre.