Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Gray is beautiful? de Tudorel Urian


În urmă cu ceva ani, fostul disident polonez din vremea comunismului, Adam Michnik, actualul director al ziarului "Gazeta Wyborcza" a publicat un superb eseu despre lumea politică de după căderea comunismului. Titlul acestui eseu Gray is beautiful sugerează faptul că în lumea contemporană nu se mai poate opera cu tradiţionala dihotomie stînga vs. dreapta şi că ideologiile actuale sînt o mixtură între elementele economiei de piaţă capitaliste şi tendinţele de protecţie socială specifice lumii comuniste. Vrem, nu vrem, globalizarea specifică vremii noastre (în cazul Europei Centrale, integrarea în Uniunea Europeană), presupune adoptarea unei linii politice unitare şi coerente care ţine prea puţin seama de identitatea ideologică a partidelor aflate la guvernare.

Constantin Virgil Negoiţă, profesor de informatică al Universităţii Hunter din New York, este cunoscut în mediile ştiinţifice americane şi, mai nou, româneşti, pentru contribuţiile sale în domeniul matematicii fuzzy. În ultimii ani şi-a consolidat în ţară şi o reputaţie de prozator, publicând în medie câte două cărţi pe an, cea mai importantă de pînă acum fiind Vag (Editura Paralela 45, 2003), o aplicaţie a teoriilor sale matematice la nivelul literaturii.

Logica postmodernului este o carte cu o identitate incertă, în logica sistemelor fuzzy. Roman non-fictiv, jurnal camuflat, eseu, studiu de politologie şi/sau istorie, nici una dintre aceste etichete nu ar fi greşită pentru această carte de izbitoare actualitate în care contururile se întrepătrund în permanenţă, planurile se schimbă continuu precum imaginile de pe screensaver-ele computerului, culorile se amestecă fără încetare, fiecare scenă, coerentă în sine, este repede abandonată precum programele televiziunii prin cablu în momentul în care mînuieşti telecomanda şi nu te-ai decis încă pe ce program să te fixezi.

Structura acestei cărţi este simplă şi complicată precum însăşi viaţa. Ea însumează însemnările autorului, grupate pe luni, pe o perioadă de trei ani de zile, între 1999 şi 2001. Se poate vorbi de un jurnal de idei pentru că scriitorul comentează cu preponderenţă editoriale din presa americană, declaraţiile politicienilor zilei din emisiunile informative, urmăreşte cu maxim interes dezbaterile pentru campania prezidenţială din Statele Unite, din anul 2000 (pentru un filozof al vagului, simpatiile sale se îndreaptă aproape firesc spre o a treia cale reprezentată de Pat Buchanan), comentează filmele pe care le vede şi romanele pe care le citeşte, trage învăţăminte din istoria mai veche sau mai nouă, are surprinzătoare pusee protocroniste (pledoaria pentru istoria celtică a Daciei, văzută ca nucleu al lumii civilizate), filozofează infatigabil pe marginea principiului logic al terţului exclus, cu exemplificări din Biblie, pînă în zilele noastre. În plus, pe toată durata cărţii apar, ca un laitmotiv, obsesia apartamentului confiscat de autorităţile comuniste la plecarea din ţară a autorului şi discuţiile imaginare cu Alex, un personaj care moare încă din primul capitol. Se poate spune, într-un fel că acestea sînt elementele ficţionale (?) conferă cărţii statutul de roman.

Totul este vag, greu de definit în această carte a tuturor interferenţelor posibile, începînd chiar cu titlul, despre care nu poţi spune cu precizie dacă se referă la omul postmodern (o viziune a "omului recent", marca Virgil Negoiţă), la civilizaţia postmodernă, sau la filozofia postmodernă. Postmodernismul a înlocuit logica bivalentă, principiul terţului exclus, logica separării, bazate pe formula sau-sau, cu o formulă de tipul şi-şi. În felul acesta binele şi răul nu mai există în stare pură, fascismul şi comunismul nu mai sunt entităţi diametral opuse în faţa unei judecăţi morale, semnificaţia Inchiziţiei, ca şi cea a Occidentului, diferă de unghiul din care este abordată problema, distanţa dintre Madeleine Albright şi Joerg Haider, în planul democraţiei nu este atât de mare cum crede opinia publică sub influenţa mass-media, între templieri şi bolşevici există "scutecele roşii". Mesajul acestei cărţi este unul mai degrabă implicit. Cel mult, uneori, autorul încearcă să sugereze cititorului un unghi nou de abordare a realităţii. De cele mai multe ori însă el prezintă fapte nude, în derularea lor cotidiană, mereu atent însă la nuanţe care pentru mulţi rămîn nebăgate în seamă: "Duminică, Haider a aprobat compensaţiile pentru cetăţenii de naţionalitate germană expulzaţi din Cehoslovacia la sfîrşitul războiului. Să însemne asta că Madeleine (Albright - n.m.) va trebui să dea înapoi picturile şterpelite? Să o fi enervat obrăznicia lui Haider? Acesta să fie motivul apariţiei autoritarismului fără principii sau limite al Uniunii Europene?" (p. 97)

Logica postmodernului este o carte destul de bizară în care îşi găsesc locul decupaje din presă, reflecţii de tot felul, note epistemologice, interpretări ale unor episoade biblice, impresii de călătorie, dacii (inclusiv cei din nordul continentului) şi romanii, masonii, cruciaţii, templierii, Inchiziţia, părinţii fondatori ai Statelor Unite, generalul George Pomuţ, Stalin şi Hitler, Hannah Arendt, Al Gore, Bill şi Hillary Clinton, Monica Lewinsky, Madeleine Albright, Pat Buchanan, Donald Trump, Bill Gates, Yasser Arafat şi Ehud Barak, Sean Connery, Kevin Spacey şi Annette Bening, Gore Vidal, Joe Esterhaz, George W. Bush, Ossama bin Laden (am citat o infimă parte din personajele acestui "roman"), viii şi morţii, manifestările antiglobalizare şi războiul împotriva terorismului, bunele şi mai puţin bunele, relele şi mai puţin relele. Peste toate subiectele şi persoanele din carte autorul trece cu viteza cu care se schimbă subiectele la ştirile de seară. Ceea ce rămîne este o violentă impresie de autenticitate, o imagine excelent condensată a lumii de azi şi o intresantă (în bună măsură discutabilă, dar tocmai de aceea foarte captivantă) privire asupra devenirii civilizaţiei umane. De altfel, la un moment dat, Constantin Virgil Negoiţă schiţează un tablou al istoriei umanităţii, din perspectiva cunoaşterii: "În epoca premodernă, de la naşterea filozofiei pînă la apusul Iluminismului, adevărul venea de la Dumnezeu. Perioada modernă, începută cu Revoluţia Franceză s-a încheiat o dată cu căderea zidului din Berlin. Timp de două secole raţiunea şi ştiinţa au fost obiecte de cult. (...) Postmoderniştii simt nevoia de alt fel de logică, nearistotelică. Singurul obstacol în calea eliminării blestemului roşu este legea care exclude terţii, conform logicii cu două valori. (...) Adevărul depinde de culturile indivizilor. Fragmentarea lui, această tendinţă pe care o numim postmodernă, ţîşnită din minţile domnilor Derrida, Baudrillard, Lyotard, trebuie să fie legată strîns de istorie. Legile erei moderne au fost obţinute prin abstractizare. Li s-a atribuit existenţă. Ca să fie utilizate, fără discernămînt, în ştiinţele sociale" (pp. 159-160).

În deja buna tradiţie postmodernă, autorul face, în cîteva rînduri, referiri la cartea pe care tocmai o scrie. În intenţia sa stă nu doar relatarea secvenţială a unei succesiuni de evenimente, ci şi o încercare de analiză a trecutului din perspectiva lumii contemporane. Constantin Virgil Negoiţă rezumă chiar un interviu pe care i l-a acordat lui Andrei Brezianu pentru postul de radio "Vocea Americii". Scrie autorul la pagina 148: " Explic că este o poveste. Adică roman. Eludînd rigorile biografiei tradiţionale şi răsturnînd strălucirea confesiunii. Amestec realitatea cu ficţiunea ca să comentez drama ştiinţelor postmoderne. O bio-ficţiune ingenioasă care sparge barierele dintre genuri. Un roman bazat pe fapte reale, nu o biografie cu petice ficţionale. Ce se întîmplă cînd scrii un roman plecînd de la mărturii? Sugerezi multiplicitatea realităţii".

Este limpede că Logica postmodernului nu este un roman în sensul tradiţional al termenului. Personajul central este unul implicit, care există doar prin selecţiile pe care le operează în realitatea mediatică a zilei şi prin judecăţile sale care pot fi foarte bine opera unui eseist sau a unui memorialist. Construcţia este ca şi inexistentă, ea fiind, ca într-un jurnal, oarecum aleatorie, în funcţie de agenda zilei şi de fluxul gîndirii autorului (vag narator, pentru că multe fapte sunt reproduse tel quel). Într-un roman, fie el şi postmodern, toate aceste colaje din presă şi judecăţi metatextuale asupra religiei, istoriei, politicii şi ştiinţei ar fi putut fi, eventual, cadrul menit să acorde veridicitate unei acţiuni fictive (cum face, să zicem, Dumitru Ţepeneag în trilogia începută cu Hotel Europa). Or, la Constantin Virgil Negoiţă, ele reprezintă însăşi inima cărţii pentru că nu există o acţiune fictivă propriu-zisă. Rămîne în discuţie, eventual, romanul non-fictiv, de tipul Truman Capote (Cu sînge rece), dar în Logica postmodernului este greu de vorbit despre un fir narativ.

În fond, are prea puţină importanţă dacă o carte precum Logica postmodernului este sau nu un roman, în accepţiunea tradiţională a termenului, sau dacă gri-ul lui Adam Michnik (şi al lui Constantin Virgil Negoiţă) este sau nu minunat. Cert este că acest gri face specificul vremii noastre şi că "romanul" scriitorului român (dac, ar spune Negoiţă) este o excelentă frescă intelectuală a contemporaneităţii, o carte care se citeşte cu real interes şi care poate să provoace nesfîrşite discuţii în contradictoriu. Constantin Virgil Negoiţă a scris o carte care dă de gîndit şi acesta este cel mai important lucru. Aproape fiecare paragraf din Logica postmodernului ar putea deveni temă pentru cîte un foarte pretenţios seminar literar şi/sau ştiinţific.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara