Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Guillermo Cabrera Infante - Trei tigri trişti de Dan Munteanu


Umorul, jocurile de cuvinte, caracterul cinematografic si nostalgia persistentă după un oras care de fapt nici nu a existat vreodată sunt ingredientele principale ale operei lui Guillermo Cabrera Infante. Havana din povestirile, din romanele si din articolele lui, Havana ce rămâne atât de vie în memoria cititorului, datorează, la fel ca Dublinul lui Joyce, ca Trieste-ul lui Svevo sau ca Buenos Airesul lui Cortázar, mai mult fanteziei decât memoriei autorului ei. Dar această Havana există deja acolo, suprapusă celei reale, mai adevărată decât cea care i-a servit drept model, trăind aproape doar noaptea, în acei turbulenţi ani prerevoluţionari, scuturată de ritmuri tropicale, plină de fum, violentă si senzuală, o lume a jurnalistilor, a boemilor, a gangsterilor si a zâmbetului, fixată acolo în eternitatea savuroasă a cuvintelor. Nici un alt scriitor modern de limbă spaniolă, cu excepţia poate a inventatorului satului Macondo, nu a mai reusit să creeze cu atâta forţă si culoare o mitologie citadină, asa cum a reusit cubanezul Guillermo Cabrera Infante.

Mario Vargas Llosa, Caretas, 1997

Înainte de-a bate m-am uitat la mâini; aveam o semilună neagră la fiecare unghie. Am coborât treptele din nou. Era a doua oară când o făceam. Prima dată văzusem că am pantofii plini de noroi şi coborâsem să-i cură] în stradă. Ceea ce a fost o idee proastă până la urmă. Pantofului stâng aproape că i-a căzut tocul şi a trebuit să-l fixez bătând cu el în trotuar ca un smintit. N-am reuşit să fixez tocul, dar am izbutit să fac o bătrână ce-şi plimba câinele să se oprească şi să se uite la mine de pe trotuarul de vizavi. „Sunt copia cubaneză a lui Fred Astaire",
i-am strigat, dar s-a făcut că nu mă aude; a răspuns câinele, lătrând ca un nebun pe bucata aceea liniştită de stradă. Pe urmă am căutat pe jos până am găsit un beţişor şi mi-am curăţat unghiile cu grijă. Am urcat din nou treptele de marmură, încet, uitându-mă cu atenţie la grădina îngrijită, admirând faţada albă de piatră. Când am ajuns sus mi-am zis că cel mai bine ar fi să vin altă dată, dar pusesem deja mâna pe ciocanul de la poartă şi, pe lângă asta, o să pot veni altă dată? Astăzi aproape că mă lăsaseră puterile.

Am bătut o dată. Am vrut să bat uşurel, cu grijă, dar am scăpat ciocanul şi a sunat ca o împuşcătură; era o bucată grea de bronz. Nu venea nimeni. Mai bine să plec. Am bătut iarăşi, acum de două ori, mai uşor. Mi s-a părut că vine cineva, dar poarta s-a deschis mult timp după. A deschis-o un tip în uniformă.

- Ce vrei, mi-a zis, vrând parcă să spună că am bătut de trei ori în plus, şi a adăugat pe un ton neîndoielnic mai aproape de dispreţ decât de iubire: Tu ce vrei?

Am început să caut prin buzunare hârtia pe care o aveam. N-o găseam. Am scos o chitanţă de la un transfer bancar şi adresa profesorului de dicţie şi fonetică Edelmiro Sanjuân şi ultima scrisoare de la mama, fără plic, mototolită. Unde-oi fi pus bileţelul? Bărbatul aştepta şi părea mai degrabă în stare să-mi trântească poarta în nas decât să aibă răbdare. L-am găsit în sfârşit şi i l-am dat şi l-a luat cu un gest antiseptic. Cu asta credea că s-a terminat totul. I-am spus pentru cine este şi că aştept răspunsul.

- Aşteaptă aici, mi-a spus şi a închis uşa. M-am uitat atent la ciocan. Era amputata labă a unui leu de bronz, care cu nişte gheare lungi de bronz strângea o bilă de bronz. Probabil că era importat din Bronx. Am auzit nişte copii jucân-du-se pe undeva, strigând nişte nume. În copacii din parc cânta o pasăre tiatira tiatira cu un croncănit. Nu era cald, deşi părea că o să plouă după-masă. Poarta s-a deschis iarăşi.

- Intră, a zis tipul, împotriva voinţei lui.

Când am intrat primul lucru pe care l-am simţit a fost un miros delicios de mâncare. Mi-am zis, dacă m-ar invita la masă. De cel puţin trei zile nu mâncam decât cafea cu lapte şi uneori pâine cu ulei. Am văzut în faţa mea un bărbat tânăr (când intrasem stătea alături de mine, dar m-am întors), cu înfăţişare obosită, părul în dezordine şi ochii opaci. Era îmbrăcat prost, cu cămaşa murdară şi o cravată cu nodul prost făcut largă în jurul gâtului, cu gulerul descheiat fără nasturi. Avea nevoie de un ras şi pe laturile gurii se lăsa o mustaţă moale şi neîngrijită. Am ridicat mâna ca să-i dau biletul, în timp ce mi-am aplecat niţel capul şi el a făcut la fel. Am văzut că zâmbeşte şi am simţit că zâmbesc şi eu; amândoi am înţeles în acelaşi timp: era o oglindă.

Tipul (ce era, un majordom, secretar, bodyguard?) mă mai aştepta încă la capătul culoarului. Părea nerăbdător sau poate plictisit.

- Zice să luaţi loc, a spus şi mi-a arătat o uşă ce se deschidea la stânga ca unică scăpare de întunecimea salonului, unde am presimţit vaze cu flori artificiale, fotolii moi, o masă cu reviste. Uşa deschisă anticipa intrarea în alt salon, luminat. (Din salonul întunecat mi s-a părut luminos.) Am intrat. Am văzut că lumina se strecura prin ferestre; două ferestre-uşă mari larg deschise. Era acolo o sofa chisnovată cu împletitură din paie de Manila şi un fotoliu din piele maro şi un fotoliu vienez şi un secreter din lemn de esenţe scumpe şi cred că şi o spinetă sau un pian baroc. Pe pereţi atârnau tablouri în rame foarte lucrate. N-am văzut subiectele lor sau culorile pentru că lumina prea multă se reflecta pe vernis şi le ascundea. Cred că erau şi alte mobile şi înainte de-a lua loc cu clara impresie că intram într-o consignaţie s-au petrecut trei lucruri simultane sau foarte apropiate unul de altul. Am auzit un sunet vibrant, încordat şi apoi, răsunătoare, o palmă, am auzit o împuşcătură şi am văzut cum o mână şi un braţ în uniformă închideau uşa.

M-am aşezat gândind că cineva bătea la intrare şi când m-am făcut comod (mi-am dat seama că eram realmente obosit, mi-era aproape greaţă de oboseală) am văzut îngerul. Era o statuie de baccara sau de faianţă sau de porţelan opac, pe un piedestal din acelaşi material, sau de ipsos. Era un înger robust, cu o aureolă în spatele capului. Într-o mână avea o carte deschisă şi piciorul stâng pe un covor de pietre iar piciorul drept pe soclu, care probabil că reprezenta pământul, şi o singură mână ridicată spre cer. Ce mi-a atras cel mai mult atenţia a fost cărticica de culoarea cafelei cu lapte (statueta era policromată), cu aspect de marţipan, aproape comestibilă. Am simţit că mi-e aşa de foame (în dimineaţa aceea nu băusem decât o cafea neagră la colţ) că aş fi mâncat cărticica dacă îngerul mi-ar fi oferit-o. Am hotărât să uit de ea.

Cu toate că aş fi uitat de ea şi fără să mă hotărăsc, pentru că uşa s-a deschis şi s-a ivit o fată, o femeie foarte tânără, care m-a privit fără să se mire. Era udă din cap până-n picioare, ba mai mult, şiroia apa din părul ei negru lipit de craniu, de pe faţă şi de pe braţe şi picioare. Avea o faţă cu pomeţi înalţi, mari, cu o bărbie pătrată, despicată, o gură mare, groasă, nasul turtit, cu rădăcina sus şi ochii mari şi negri şi gene şi sprâncene şi mai negre. Ar fi fost frumoasă, dacă n-ar fi avut fruntea prea lată şi bombată şi masculină. Scotea limba ca să-şi lingă apa de pe faţă sau ca să atenueze efortul de a-şi lega partea de sus a unui bikini galben care era singurul ei obiect de îmbrăcăminte. I-a scăpat unul din şireturi şi şi-a ţinut sutienul cu subsuoara dreaptă, în timp ce-şi ducea mâna stângă la spate. Era de statură mijlocie, cu picioare rotunjite şi groase. Era foarte bronzată, deşi nu fusese niciodată albă. M-a privit din nou, cu bărbia proptită în piept, ca şi cum ar fi ţinut un imaginar prosop ocrotitor.

- L-ai văz't pe Gabriel, m-a întrebat şi probabil că a văzut doar uimirea mea, pentru că s-a răsucit şi fără să aştepte răspunsul a plecat, lăsând uşa deschisă. Am văzut că în cele din urmă şi-a scos sutienul de la costum. Avea un spate lat, bronzat şi lucios, cu o scobitură adâncă pe şira spinării, ce cobora până la chiloţi. M-am ridicat şi am închis uşa. Înainte de-a o închide am auzit altă lovitură de ciocan, altă împuşcătură.

N-am apucat să mă aşez, când iarăşi s-a deschis uşa. Aproape că mi-am zis, alt musafir neaşteptat, dar nu, până la urmă n-am gândit aşa; era el. Ţinea în mână scrisoarea de la mine. M-a privit sau a încercat să mă privească, pentru că eram în picioare între el şi ferestrele deschise. Nu m-a salutat, dar a ridicat mâna cu scrisoarea.

- A-a-asta-i a dum-dumnea-voastră? n-a afirmat nici n-a întrebat, dar nu m-a mirat tonul lui banal şi bâlbâiala (neaşteptată; mă aşteptam la altă voce, poate mai autoritară sau mai virilă; se spuneau atâtea poveşti despre el că întotdeauna păreau legende sau bârfe), şi nici faptul că s-a îndreptat spre mine cu hârtia în mână ca un deget arătător scormonitor nici că nu m-a tutuit (toţi din casă o făcuseră) nici că nu era insolent; ce m-a năucit e că avea în mâna stângă un pistol lung şi negru. A înaintat spre mine şi m-am gândit să-i intend mâna şi să i-o strâng pe a lui, dar pe care. A continuat să avanseze până la fereastră şi a închis-o; aşa a făcut să dispară glasurile copiilor, cântul şi croncănitul păsării şi lumina, după-amiaza. Apoi s-a aşezat în faţa mea. Şi-a dat seama că nu mă uit la el, că mă fascinează arma din mâna lui.

- Tragere la ţintă, a spus, fără nicio altă explicaţie. Nu era tânăr, dar nici bătrân; era îmbătrânit. Nu-l văzusem niciodată în realitate; doar la televizor, în trecere, mâncând hot dogi unul după altul, în timp ce anunţa o marcă de crenvurşti. Asta se întâmplase demult şi acum era o celebritate, un magnat, un lider politic. Mânca de-adevărat hot dogii, pentru că era gras, indecent de gras. Era îmbrăcat cu un pulover alb şi un şort bleu şi nişte espadrile fanteziste de culoare bleumarin. Avea ochelari şi o mustaţă zburlită („englezească", spuneau ziarele când îl descriau) iar părul lui era mai creţ şi mai deschis la culoare decât la televizor. Semăna cu Groucho Marx, dar se vedea bine că avea ceva de negru. „Un rus", mi-a spus cineva. „Un mulatru rus." Ochii lui erau mici şi meschini şi vicleni.

- Deci tu eşti fiul Mariei, a spus acum, fără să spună nimic.

- Aşa se spune, am răspuns eu, zâmbind. N-a zâmbit.

- Tu vrei ceva.

- Da, i-am spus. Să mă orientaţi.

- Cum? era prima lui întrebare. Voiam să-i răspund când am auzit că din gura mea ţâşneşte un şuvoi de muzică; violent, de necontenit, ritmic. Era un rock and roll ce răsuna undeva în casă, de sub scaunul meu, cred. N-a aşteptat să găsească sursa muzicii; ştia mai multe. S-a ridicat şi s-a repezit la uşă. A deschis-o cu mâna dreaptă (m-am întrebat unde o fi lăsat scrisoarea) şi-a urlat, gesticulând cu cealaltă mână şi cu pistolul, vociferând mai tare decât muzica ce intra pe uşă comprimând tot aerul în fundul încăperii:

- Maga!

Muzica îşi urma ritmul, ondulant, barbar.
- Maga!

Cred că am auzit o voce omenească printre chitarele electrice, saxofoanele în rut şi scâncetele unui Elvis Presley tradus în spaniolă.

- Magalena M?-sii!

Muzica a scăzut ca volum şi a rămas ca un discret fond pentru acea dulce voce inocentă.

- Ce-i Pipo?

De cum a spus Pipo am înţeles că nu e taică-su.

- Chestia aia- a zis el.

- Care? a zis ea.

- Muzica.

- Ce-i cu muzica? Nu-ţi place?

- Ba da, iubito, dar nu atât de tare, pliz.

- Am făcut-o mai încet, a spus ea, mereu un glas undeva în casă.

- Bine, a răspuns el şi-a închis uşa.

S-a aşezat din nou şi s-a uitat iar la mine. De data asta am observat ceva ciudat în privirea lui. Nu ciudat, ci duşmănos. Am încercat să-i amintesc punctul în care discursul muzical înlocuise scurta mea autobiografie.

- Da, am nevoie să fiu orientat.

- În ce privinţă?, a întrebat el, cu glasul său din nou stins, plat.

- Nu ştiu. Nu ştiu, realmente, ce să fac cu viaţa mea. N-am putut rămâne în sat. Acolo nimeni n-are niciun viitor.

- Şi ce-o să faci.

- Asta vreau şi eu să ştiu. Aş vrea să mă ajutaţi. Mi-ar plăcea să studiez. Nu s-a gândit prea mult.

- Unde. Şcoli sunt peste tot. Ce vrei să studiezi?

- Teatru.

- Tu, actor?

- Nu, vreau să fiu scriitor de teatru, de teve.

Chiar aşa am spus, teve. Mă mişca pendulul iluziei, balansându-se între ridicol şi foame.

- Da' tu nu ştii cum e viaţa. E multă depravare acolo. Asta nu-i pentru un băiat de la ţară ca tine.

- Să nu credeţi, am umblat destul prin lume. Am şi scris.

Trebuia să-i fi spus c-am umblat prin lume din satul meu până la Havana, că aici mi s-a sfârşit elanul, că am scris un volum de sonete şi nişte povestiri. Dar nu i-am spus toate astea; nu mă lăsa foamea; o suportasem până în clipa aceea, uitată la ceasul prânzului ce devenea tot mai fierbinte în camera închisă. M-am uitat iarăşi la înger şi foamea s-a înteţit. Dacă ar fi într-adevăr comestibilă cartea de marţipan, dacă în loc de pagini ar avea foi de plăcintă. M-am uitat drept în ochii îngerului. Părea că-mi oferă cartea lui deschisă. Apoi m-am uitat la el şi mi s-a părut că surâde. Foamea te face sfânt?

- A-ha d-d-da, a spus şi m-a surprins că se bâlbâie în două vorbe. Conversase cu mine în tot acest timp şi nu se bâlbâise.

Mi-am dat seama că mă tutuieşte, nu pentru că ar fi început să mă tutuiască acum, ci pentru că tonul vocii lui se schimbase.

- Da. N-aţi văzut scrisoarea? Era în versuri.

În realitate nu văzuse şi nu auzise nimic.

- Cum ţi se pare?, m-a întrebat cu o întrebare.
- Ce?, în mod vag m-am gândit că se referă la poezie.

Zâmbi pentru prima oară.

- Ea.

- Ea, cine?

- Magalena.

Mă întreba de fată; cea care detona rock and rolluri sus era aceeaşi care făcuse baie în piscina din curte şi îl căuta pe un oarecare Gabriel care era probabil tipul în uniformă. Am fost pe punctul să-l întreb dacă e fata lui, din curiozitate, ca să văd ce spune. Nu m-a lăsat să-l întreb.

- Aşa-i că e bine.

Nu ştiam ce să spun şi-am spus lucrul cel mai simplu.

- Da, bineînţeles.

- Îţi place?

- Ea? Mie?

Cine altcineva şi cui altcuiva? Dar trebuia să spun ceva. Regret că spun că asta a fost ce-am spus.

- Clar, ţie. Mie îmi place foarte mult, clar.

- Mie, nu ştiu. N-am văzut-o bine, de-abia am zărit-o.

- Dar a trecut pe-aici, a vorbit cu tine.

- Nu, a venit, a deschis uşa, a întrebat de unu' Gabriel şi-a ieşit fără să închidă uşa, am mai adăugat ceva de să mori de râs, chestie mai bună decât să mori de foame: Curgea apă de pe ea. Dar el a luat-o în serios:

- Da, şi a pătat cu apă tot salonul şi scara şi sus.

Părea că se cufundă într-o meditaţie hidraulică, dar reveni imediat la subiect.

- Bun, îţi place sau nu-ţi place.

- Poate că da, am spus, timid. Sunt de la ţară.

S-a ridicat în picioare. Îl deranjase ceva.

- Bine, hai să sfârşim. De fapt ce v-v-vrei?

- Un ajutor în viaţa asta, cred că devenisem dramatic. Sunt ca într-o închisoare. În sat nu mai pot să stau. Aici n-am bani, trăiesc doar cu cafea cu lapte, nimic altceva de câteva zile. Dacă nu mă ajută cineva nu-mi mai rămâne decât să mă sinucid, pentru că în sat nu mă mai întorc.

- Te numeşti Antonio.

M-am gândit de ce mă întreabă

asta.

- Nu, Arsenio.

- Nu, eu spun că numele tău adevărat este Antonio, că tu eşti Sfântul Anton.

- Nu înţeleg. De ce?

- O să înţelegi. Ceri ajutor.

- Da, am spus.

- Bine, o să ţi-l dau, a spus şi a ridicat pistolul şi a ţintit spre mine. Se afla la mai puţin de doi metri. A tras. Am simţit o lovitură în piept şi o izbitură în umăr şi un picior cumplit în plex. Apoi am auzit cele trei focuri care mi sau părut bătăi în poartă. M-am simţit moale de tot şi am căzut în faţă, fără să mai văd cum capul meu se izbeşte, tare, de ghizdul unei fântâni săpate în pământ şi cum cad înăuntru.


(Roman în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing)