Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Gustul idealurilor de Sorin Lavric

Lucian Boia, Sfîrşitul Occidentului. Spre lumea de mîine,
Bucureşti, Editura Humanitas,2013, 124 pag.

Există teme atît de bătătorite că nu le poţi atinge fără riscul de a aluneca în platitudini. Şi una dintre ele e chiar declinul Occidentului.

Originea riscului e întreită: mai întîi, cîmpul discuţiei pare epuizat, anvergura predecesorilor avînd darul de a-ţi inspira o timiditate de principiu: după Spengler, Carl Schmitt şi Toynbee şansa de a spune ceva nou în privinţa degradării Apusului e mică, dovadă că Huntington e un epigon al lui Spengler, iar Fukuyama e un caz de împingere la absurd a gîndirii lui Schmitt: dacă statul de drept liberal se va instaura peste toată planeta, atunci relaţia duşman-prieten va dispărea şi, în consecinţă, motorul istoriei se va opri. Putem răsufla uşuraţi, pacea se va înstăpîni peste tot, de aceea discuţia despre apogeu sau declin e inutilă.
A doua sursă stă în uzura morală a problemei, interesul pe care ea îl trezeşte fiind scăzut graţie intuiţiei că lucrurile chiar aşa stau: Occidentul a intrat în pantă descendentă şi nici un filosof al istoriei nu-l poate salva. Nu-ţi trebuie cine ştie ce fler să constaţi că factorul-timp curge în defavoarea Apusului, în fiecare deceniu statisticile arătînd un recul evident în comparaţie cu China, India sau ţările sud-americane. Şi dacă starea e cenuşie, conştiinţa occidentalilor e pe măsură: o resemnare care taie dorinţa altor ipoteze de interpretare. Căci, dacă tot ne ducem în jos, lamentaţia ar fi disgraţioasă şi, totodată, ar spori impresia de neputinţă. Despicarea firului în patru n-ar face decît să stîrnească o nouă suită de gînduri negre, şi atunci s-o lăsăm baltă.
A treia cauză stă în sterilitatea cercetătorilor contemporani: lipsa organului filosofic, adică absenţa anvergurii spirituale, de unde şi platitudinea ipotezelor pe care îşi sprijină afirmaţiile. Neavînd o viziune metafizică, cercetătorul se aşază în lume şi descrie istoria dinlăuntrul ei, potrivit unei vederi antropomorfe: omul e măsura tuturor lucrurilor, prin urmare să vedem ce fac oamenii pe pămînt, pe orizontala lor temporală, căci verticala e inexistentă. Anodimea unui asemenea unghi duce la consideraţii de aceeaşi factură, totul învîrtindu-se în jurul unor detalii statistice: procente, grafice şi apoi comentarii în marginea lor. Cînd zeii au murit, studiile prospective ţin loc de providenţă. Iar Spengler şi Schmitt nu-şi mai au locul nici la bibliografie.
Într-o asemenea situaţie, singura soluţie prin care poţi ocoli riscul de a fi plat este să recunoşti de la început că nu deţii cheia de înţelegere a istoriei. Nu ştiu cum va arăta viitorul şi nici despre trecut nu sînt sigur că a fost aşa cum ni-l închipuim – acesta e laitmotivul cărţii lui Boia. Sau cu cuvintele lui: „Nu ştim nimic despre viitor: iată concluzia, recunosc, dezamă- gitoare. Sau «ştim» atît de multe lucruri, şi atît de contradictorii, încît e ca şi cum n-am şti.” (p. 120) Cu o inteligenţă bătînd spre sarcasm şi cu o cultură de deschidere caleidoscopică, Boia ştie să se mişte pe un teren cercetat pînă la sleire. Versat în înfăţişarea gradaţiilor unei teme, Lucian Boia are discurs de dialectician şi viziune de evoluţionist. „Dialectician” însemnînd: arta de a oscila între extreme cu indicarea stărilor intermediare, iar „evoluţionist” însemnînd: convingerea că istoria e schimbare perpetuă, fără sens prefigurat şi fără apel la providenţă. Din acest motiv, Boia nu are sfieli metafizice, arătînd cinism în abordarea trecutului: istoria e un joc al probabilităţilor în cursul căruia nimeni nu ghiceşte lozul cîştigător pînă în clipa tragerii la sorţi, dar, odată tragerea făcută, sensul istoriei se impune şi devine ireversibil. Dar a spune retrospectiv că un eveniment (lozul cîştigător) nu se putea întîmpla decît aşa cum s-a întîmplat e semn de obtuzitate. Şi dacă trecutul e nesigur, nici viitorul nu e mai limpede. De fapt viitorul e o mare necunoscută, şi cine pretinde că-l poate descifra e un impostor. În faţa opacităţii iremediabile a viitorului, istoricul poate cel mult formula scenarii, fără a avea însă trufia de a poseda clarviziune.
Pentru Boia, Occidentul a însemnat un tipar de civilizaţie înzestrat cu virtuţi, dar şi cu defecte. Dintre virtuţi: credinţa în progres, în naţiune şi în democraţie, considerate de autor cele trei religii seculare de tip apusean. Dintre defecte: colonialism, sclavie, războaie mondiale. Astăzi acest tipar e supus alterării sub presiunea a doi factori: accelerarea istoriei şi egalizarea oamenilor. Deznodămîntul e proasta părere de sine a occidentalilor, care seamănă cu nişte fiinţe cărora le e jenă să se declare creştine, dar care în schimb sînt dispuse să suporte presiunea corectitudinii politice, de la care învaţă că diferenţa dintre rase nu există, cum nici diferenţa dintre bărbat şi femeie nu e tocmai politicoasă. Tendinţa de egalizare vine pe fundalul pierderii vocaţiei religioase, credinţa fiind o virtute tot mai rară. Mai mult, naţiunea nu mai e o idee la modă, democraţia e în criză, birocraţia europeană creşte, iar progresul e un termen relativ, a cărui semnificaţie se schimbă după caz. Fenomenul de emigrare din UE şi SUA înclină balanţa spre populaţiile de origine hispanică şi arabă, iar dispariţia flerului transcendent e suplinită de creşterea apetenţei pentru religii laice, precum cultul sănătăţii şi devoţiunea ecologică.
Aceste procese nu pot fi judecate în termeni morali, de aceea nu putem spune că sînt bune sau rele, ci doar că aduc schimbare. Tactica lui Boia e de a-şi retrage prezenţa din conţinutul consideraţiilor de factură etică, respingînd verdictele tari în numele constatărilor neutre. A-i cere lui Lucian Boia să facă afirmaţii tranşante e de prisos. De aceea, pentru autor, nimic nu e mai bun sau mai rău în istorie, ci doar altfel. De exemplu, degringolada din lumea artei, unde canonul artistic s-a spart, îi inspiră istoricului următorul adagiu: „Un viţel mort, dar bine conservat, şi dat cu ceva culoare (exemplu autentic) e cotat mai bine decît un Rembrandt. Nu zic că e rău, zic doar că e altceva, radical altceva.“ (p.80) Relativismul e evident, alături de tenta sarcastică.
Ce nemulţumeşte la carte e că, în primele două treimi, cititorul are senzaţia de déjà vu, primele 70 de pagini fiind un rezumat al ideilor pe care autorul le-a aşternut în volume precum Occidentul. O interpretare istorică (2007), Două secole de mitologie naţională (1999), sau Mitul democraţiei (2003). Pe măsură ce înaintezi în defileul rîndurilor, capeţi certitudinea că ai în faţa ochilor un peisaj pe care l-ai mai văzut: demografie, climă, naţiune, obsesia longevităţii, ecologie etc. Făcînd un colaj al ideilor din cărţile anterioare, Boia îşi devine propria pastişă, intrînd într-un ritual al repetiţiei de rău-augur. De aceea cartea propriuzisă începe la pagina 78 (cu capitolul „Accelerare sau ruptură?“), iar pînă la sfîrşit cititorul e izbit de stilul gazetăresc, cu ritm de tabloid şi propoziţii simple. „Orice se poate întîmpla, în toate amestecurile imaginabile. Pînă la urmă, e drept, nu se va întîmpla orice, ci ceva anume. Puţină, sau mai multă, răbdare, şi vom afla.“ (p. 106) Accesibilă pînă la pragul facilităţii, cartea se citeşte între două staţii de tren, fără ca în final să rămîi cu ceva memorabil. Volumul aduce cu o broşură uimitor de inconsistentă pentru un autor de inteligenţa lui Boia. Subţirimea ideatică sare în ochi, iar cele trei scenarii formulate în privinţa UE dau impresia de expediere urgentă a unei probleme prea încurcate pentru a fi tratată în scris. UE se rupe, nu se rupe, sau se împarte pe zone de dezvoltare diferită? Loteria viitorului va hotărî.
Paradoxal, Boia dă două sfaturi occidentalilor: 1)să isprăvească cu moda de a-şi turna cenuşă în cap, făcîndu-se răspunzători pentru rele pe care nu le-au făcut; 2) regă- sirea marilor idealuri. „Singura şansă pentru Occident, dacă nu vrea să-şi grăbească declinul şi să subscrie la propria dispariţie, este regăsirea încrederii în sine şi redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cîndva în mişcare. Nu sînt deloc sigur că aşa va fi.” (p.121) Ideea sună straniu în gura lui Lucian Boia, un istoric care şi-a făcut un blazon din a înfiera idealurile drept mituri, care, chiar dacă şi-au avut rostul odată, azi sînt nu numai pe ducă, dar sînt chiar pernicioase. „Gustul marilor idealuri” nu intră în vocabularul lui Lucian Boia, şi totuşi expresia o aflăm în carte. O scăpare sau un avatar în gîndirea istoricului?


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara