Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Gustul vieţii în exil de Sorin Lavric

Periodic, fiecare om simte nevoia să-şi răscolească amintirile. E ca şi cum o irepresibilă dorinţă de a-ţi verifica istoria te împinge la retrăirea întîmplărilor trecute. Numai că dorinţa aceasta nu ţine de vanitatea unei conştiinţe care, folosindu-se de trecut ca de o pîrghie subiectivă, îşi arată ostentativ virtuţile apuse, cît mai degrabă de o firească reacţie de conservare: reacţia celui ce presimte că, fără readucerea în minte a trecutului, identitatea i s-ar preschimba în aburi. Ne întoarcem în trecut spre a nu uita cine sîntem.

Partea delicată a acestui regres temporal este că nimeni nu-şi poate sări etapele vieţii şi, mai cu seamă, nu le poate înfrumuseţa. E vorba de clasica neputinţă de a-ţi împodobi viaţa atunci cînd o judeci în lipsa unor martori exteriori. Pe scurt, pe alţii îi poţi minţi în privinţa trecutului, păcălindu-i prin omisiuni sau inducîndu-i în eroare prin ajustări prielnice, dar pe tine nu te poţi amăgi. E ca şi cum ai suferi de o infailibilitate mnezică care te sileşte să stai cu ochii deschişi, nemaiavînd putinţa de a-ţi juca ţie însuţi farse: ştii prea bine cine eşti şi cum ţi-a fost viaţa. Neputinţa de a juca teatru în faţa ochilor intimi face ca o carte autentică de memorii să nu fie o parcurgere în amănunt a evenimentelor vieţii, după tipicul unui jurnal ţinut la zi, cît o cernere a lor în numele unui criteriu de ordonare.

În linii mari, există două astfel de criterii: primul este cel obişnuit, când trecutul are ca punct de referinţă propria persoană. În acest caz, detaliile vieţii se adună în albia unui con care se îngustează pe măsură ce se apropie de momentul prezent. E ca vadul unui rîu care se subţiază pe măsură ce apa i se apropie de locul de vărsare, şi asta graţie unghiului autoreferenţial. Căci cine descrie lumea din unghi propriu nu are cum să nu-i absoarbă diversitatea în pîlnia acelui unghi. Tot ce s-a întîmplat are legătură cu tine şi în tine se strîng toate.

Celălalt criteriu, mai rar şi tocmai de aceea mai bizar, apare cînd omul îşi priveşte viaţa în lumina unei perspective care îl precede şi îl depăşeşte. De data aceasta, reperul după care îşi judecă viaţa nu mai este el însuşi, ci o instanţă mai cuprinzătoare: spiritul transcendent, naţiunea sau o personalitate providenţială care i-a schimbat drumul. Acum, conul vieţii nu se mai îngustează cu cît se apropie de prezent, ci se lărgeşte cu atît mai mult cu cît reperul e mai departe. Mulţimea întîmplărilor nu mai curg spre tine, ci tu curgi spre un liman mai larg. Aşa se face că, atunci cînd îţi judeci trecutul în raport cu nişte idealităţi - iar ţara sau Dumnezeu sînt astfel de idealităţi suverane - nu poţi să nu-ţi pui viaţa pe tipsia unor semnificaţii suprapersonale. Şi chiar acesta e cazul Lidiei Stăniloae. Autoarea recurge la o descriere retrospectivă săvîrşită în matca unei priviri spirituale. Iar hotarele care îi mărginesc perspectiva sunt în număr de trei: prezenţa lui Dumnezeu, cultura ţării şi figura tatălui. Tocmai de aceea, acoperind un răstimp de peste de 20 de ani, memoriile de faţă seamănă cu un bilanţ sufletesc făcut pe îndelete şi în chip creştinesc. Fără grabă, fără tresăriri narcisice, dar şi fără blîndeţuri de judecată.

Sunt memoriile unei femei care şi-a părăsit ţara în 1984, la vîrsta de 51 de ani, fiind silită să îndure trauma stabilirii într-un alt climat cultural. Ce ridică nivelul acestor memorii este tocmai perspectiva spirituală. Fără ea, nuanţele poveştii ar părea excesiv de vindicative, autoarea acoperindu-se de bănuiala că suferinţa i-a acrit ochiul descriptiv. Aşa însă, toate peripeţiile dureroase prin care trece Lidia Stăniloae sunt percepute ca avînd o încărcătură izbăvitoare. Autoarea suferă ca să priceapă, şi ceea ce pricepe e că sensul vieţii nu vine de la om. E ca un lanţ de încercări cu bătaie soteriologică la capătul căreia scriitoarea îşi recapătă seninătatea. Şi nu şi-o poate recăpăta decît rememorînd etapele periplului pe care l-a făcut pînă la stabilirea în Occident.

Două sunt ţările care ocupă un loc predilect în memoriile acestea: Grecia, ţara de tranzit în care a aşteptat primirea vizei, şi apoi ţara de destinaţie, RFG. Amintirile urmăresc drumul de la Atena la Patmos - insula în care apostolul Ioan şi-a scris "Apocalipsa" - şi apoi şirul de umilinţe pe care Lidia Stăniloae le îndură în lagărele de refugiaţi din Germania. În fine, aşezarea în Freiburg, oraşul în care autoarea trăieşte şi astăzi, oraş în care de altfel, după 1944, un numeros eşantion al exilului românesc s-a stabilit definitiv. Memoriile unui fugar este cartea unei fiinţe lucide şi chinuite, care nu-şi menajează sensibilităţile şi nu-şi cruţă contemporanii.

Poate că paginile cele mai vii sunt cele în care autoarea descrie drama vieţii în exil: alienarea, complexul de inferioritate şi senzaţia indelebilă că a rămas suspendată între două ţări: una din care a plecat şi una în care nu se va înrădăcina complet niciodată: "Şi cu asta tragedia e gata fabricată. Te-ai aruncat peste bord pe tine, felul tău de a fi, credinţele, obiceiurile care ţi se potriveau ca o mănuşă. În locul lor adopţi altele care, crezi tu, ar fi ale noilor concetăţeni. Vrei să devii neamţ sau franţuz sau Dumnezeu ştie ce. Numai că altul nu poţi deveni. Nu te poţi transforma în adîncime. Blocul compact de obiceiuri, gîndire, fel de reacţiona, de a înţelege realitatea este un ansamblu atît de vast, de încîlcit, de profund, încît niciodată nu-l vei pricepe în integralitatea lui. Spun Ťintegralitateť pentru că el nu reprezintă o însumare cantitativă de date pe care le înghiţi unele după altele ca pe un număr de pîrjoale. A-l asimila cu toate rădăcinile, interdependeţele, factorii ereditari, determinanţi de secole de experienţă, altele decît ale tale, este imposibil. Ca atare, rămîi între două căruţe. Pe una ai pierdut-o, în cealaltă nu te poţi urca. Şi nu mai eşti nimeni. Nu mai eşti decît un zero uriaş, căruia i-a rămas doar apetitul de a acumula, strînge şi îngrămădi, fără să ştii să selectezi, să discerni. O nulitate tristă, speriată, care se mîngîie cu ideea că are aparate electronice de ultimul tip, mobilă de la Ikea, maşină nouă în care-şi plimbă vidul moral şi aroganţa. Care e fericit dacă concetăţenii actuali îi silabisesc corect numele neuitînd iniţialele, dacă îl invită la o recepţie, unde gazda îi întinde două degete şi-şi întreabă imediat secretarul, în şoaptă, ŤCine dracu mai e şi acesta?ť" (p. 53)

Singura mîngîiere în mijlocul acestor neîmpliniri e viaţa în duh. "Dincolo de toate era liniştea, era prezenţa lui Dumnezeu. Puteam să ne lăsăm fără rezerve în seama lui, aveam privilegiul formidabil de a fi fiii săi. Orice se va întîmpla, el nu ne va părăsi. Am simţit-o de multe ori după aceea şi am spus-o: nu este o figură de stil, o imagine plastică, o expresie literară. Acest sentiment că Dumnezeu este cu tine, concret, real, ne-a întovărăşit apoi mereu şi ne-a dat curaj în momente grele, în situaţii-limită cînd, altfel, nu ştii încotro s-o apuci. Nu l-am trăit numai noi. Am auzit această mărturie şi de la alţii, încercaţi de greutăţi ce păreau insurmontabile. De aceea, legătura cu divinitatea, sunt sigură, nu este o impresie subiectivă, ci o realitate obiectivă, palpabilă, cu consecinţe vizibile şi numai cine suferă de o totală orbire spirituală se poate încăpăţîna să n-o recunoască." (p. 65)

Lidia Stăniloae e o luptătore care nu-şi cruţă vlaga spre a lua apărarea părintelui atunci cînd simte că memoria teologului este pîngărită. Se luptă cu gazetarii din ţară, cu călugării de azi sau de ieri, sau cu românii din exil care nu-l privesc cu ochi buni pe traducătorul Filocaliei. Şi e o înverşunare în grija cu care vrea să dea replica celor care l-au înfăţişat pe Dumitru Stăniloae în lumini nefaste încît nu poţi să nu te întrebi dacă Lidia Stăniloae chiar şi-a atins seninătatea. O vînă vindicativă îi umbreşte memoriile, autoarea cheltuind prea multă energie spre a se răfui cu Arsenie Boca, Răzvan Codrescu, Nicolae Streza, Sorin Preda sau cu mitropolitul Serafim al Germaniei.

Predilecţia de a consemna atacurile, bîrfele şi neplăcerile de care are parte o preschimbă pe Lidia Stăniloe într-un răboj înzestrat cu calitatea de a înregistra în detaliu meschinăriile vieţii. Noroc că ele sunt transfigurate de perspectiva spirituală de care vorbeam înainte. Doar ea reuşeşte să aducă o undă de împăcare peste multele, măruntele şi inofensivele decepţii înfăţişate în carte.

Încheierea este însă pe măsura trăirii religioase. O amintire din copilărie îi redă gustul misterului vieţii. "Ce rămîne, te întrebi? Rămîne eventual nădejdea că n-ai trăit degeaba, ca în parabola celor zece talanţi, şi că poate acesta să fie motivul pentru ca să fii cîntărit şi judecat cu indulgenţă. Da. Asta rămîne, speranţa unei indulgenţe, a unei bunătăţi infinite, pe care nu ai cum să ţi-o imaginezi, pentru că infinitul nu este o unealtă a noastră, a pămîntenilor, şi că datorită ei ţi se va acorda ceea ce de fapt nu prea meriţi: iertarea şi sălăşluirea ta printre cei care o merită mai mult decît tine." (p. 300)

O carte de atmosferă care te prinde în vîrtejul trăirilor ei, întărindu-ţi convingerea că, vorba Lidiei Stăniloae, viaţa are farmec numai dacă o privim în "planul altor realităţi pentru care natura noastră de sceptici nu are dovezi concrete." (p. 238)