Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Haide… de Simona Vasilache


Se îmbină, în chemarea alla turca, porunca si împreună-pătimirea. Trufia prescripţiei si greutatea sfatului încercat pe propria piele.

Nu altă socoteală decât aceasta, a ponoaselor trase cu elan, ştiu Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Nu sunt îndreptarul unui popor, ci realitatea, nepretenţioasă şi îngăduitoare, printre nădufuri, a neamurilor amestecate dintr-un şuvoi balcanic, de oameni înţelepti, dar delăsători.

Cronica minimală a acestei lumi din care ne recunoaştem parte o face Anton Pann, în 1853, când publică, la propria-i tipografie, Năzdrăvăniile.... La vreun secol şi mai bine apare, la Junimea, în 1985, ediţia ilustrată de Iser, contaminând modelul original cu ceva din viziunea lui Barbu, aceea a unui calic providenţial, suficient sieşi, pildă pătimitoare celorlalţi.

Întâmplările, deloc năzdrăvane, decât, poate, în sensul etimologic, de fără putere faţă de rostul obişnuit al lucrurilor, sunt de-o simplitate
esenţială. Câteva situaţii de bază, care definesc traiul omului pe coordonatele cele mai elementare, sunt îmbrăcate în mici snoave, care creează, deopotrivă, sentimentul exemplarului şi pe-acela al complicităţii. Ceea ce face Nastratin, plecând de la ceea ce i se întâmplă, e omeneşte, dar e şi cu schepsis. Apucând-o pe calea lui înţelegi, încălecând obstacole, ce e important şi ce e derizoriu. Iar concluziile, pe care le vezi cu bucuria celui care şi le aduce aminte, după ce le rătăcise printre multe mărunţişuri, sunt chiar titlurile pildelor.

Bunăoară, cine să nu ştie că învăţătura dată rău se sparge în capul tău? Exemplul viu al acestei morale generice pare, însă, a ne fi părăsit. Nastratin, dascălul vanitos care, am spune, ţine la formă mai mult decât la fond, află, scăpat înapoi în fântănă de copiii care trageau frânghia şi pe care-i învăţase să-l aplaude când strănută, că lucrurile mărunte nu trebuie să treacă înaintea chibzuinţei. Cât de limpede şi cât de folositoare este

0 asemenea relaţie între cauză şi efect nu mai e nevoie să întăresc.

O fericire fără mijloace, deplină mulţumire cu ce eşti (ce alege sfântul lui Barbu, din ofrandele ce

1 se-nşiră dinainte, altceva decât pe sine însuşi?), e tâlcul mai multor întâmplări cu Nastratin. Care, la Anton Pann, nu e nici pustnicul, nici descurcăreţul. Nu e un om liber, ci un om care se eliberează, fără să-ntoarcă spatele lumii, şi fără să se agaţe mereu de un nonşalant la asta o să mă gândesc mâine. Cum, atunci? Recunoscând ce nu se poate schimba şi schimbând tot restul. Aşa, viaţa lui, diversă, rămâne, totuşi, rânduită, iar micile reuşite - nişte şotii, în fond - îi dau energia să se lovească de praguri şi să-şi cârmească drumul pe lângă ele.

Izbânzile lui Nastratin se hrănesc din ambiţia oamenilor de-a schimba lucrurile care nu pot fi schimbate, pierzând, astfel, şi savoarea victoriilor mărunte. Un judecător îşi doreşte atât de mult o pungă cu bani, încât părtineşte un proces pentru un pietroi pe care Nastratin, pârâtul, îl ascundea în sân. Însă, spre paguba aceluia, logica poate fi de mai multe feluri şi o prea mare siguranţă de sine te-aruncă în ridicol.

De aici vin, de fapt, şi gustul vieţii, şi fericirea. Din conştientizarea precarităţii, în anumite cadre fixe. Nastratin ştie cât se poate juca şi de ce nu face să se supere pentru lucruri care, de haram venind, de haram se duc. În sistemul lui de gândire, orice problemă, chiar şi cele mai incredibile - precum speţa măgarului care trebuie să înveţe limbi străine - are o soluţie. Nu neapărat soluţia pe care o aşteaptă ceilalţi, dar asta n-are a face. Aşa încât, astăzi, când corporaţiile timpurilor noi învaţă trucuri vechi, teoreticienii gândirii laterale ar descoperi, probabil, cu încântare aceste mici bijuterii de dibăcie surâzătoare, în stare să-ţi dezmorţească mintea şi să te ducă pe partea însorită a străzii. Unde rămâi exact atâta timp cât greutatea chibzuinţei îţi ţine inima uşoară.