Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi:
Haimanaua, dulcineea şi maestrul de Corina Ciocârlie

Preambulul Donnei Alba – ultimul dintre cele cinci romane semnate de Gib I. Mihăescu – e o sumară trecere în revistă a unei scurte cariere de hoinar contrariat de împrejurări care, după o răsucire de 180°, va deveni un prototip al arivistului provincial, seducător şi fără scrupule. O eboşă de odisee oltenească urmată de o incursiune stendhaliană în inima Bucureştilor.
Întors de pe front cu gradul de sublocotenent în rezervă, Mihai Aspru e recunoscător războiului care, vrând-nevrând, l-a „cules de pe drumuri”. O rapidă privire retrospectivă se impune de la bun început: „Dar înainte de a porni într-aci, nu eram decât pur şi simplu o haimana, un vagabond. Am fugit de-acasă, mai degrabă de la şcoală, din clasa a patra de liceu, dar am fugit, se cheamă, de sub scutul şi autoritatea părinţilor, cu mulţi ani în urmă.” Confesiunea, punctată de note săltăreţe, dă „la”-ul diapazonului romanesc: „Fluieram a drum lung şi-mi ziceam: când voi pleca anul ăsta la Craiova (adică la liceu) – fiu-fiu, după două săptămâni – fiu-fiu… zbughe-o…”
Ascultând cum ţârâie ploaia pe acoperiş, cumintele elev de pension îl citeşte din scoarţă-n scoarţă pe Sadoveanu, care-l îmbie la ducă: zăvoaie, poduri umblătoare şi alte asemenea minunăţii s-ar mai găsi, ce-i drept, şi-n preajma casei, „dar eu vream să le văd departe, căci în depărtare ele trebuiau să fie şi mai triste ”. Doi scriitori ruşi, Gorki şi Gogol, îl invită şi ei la plecare pe cel care singur îşi va spune mai târziu „don Quichotte din Zăreni”: cu ei în servietă şi cu 38 de lei în buzunar şterpeliţi din buzunarul tatei, junele Aspru o porneşte haihui prin lume. Ajuns la Odesa, doarme pe chei căutând să dea de urma vagabonzilor din romane, în locul cărora descoperă doar nişte namile leneşe care-şi blestemă prosteşte soarta atât de frumoasă, „fără apărare şi fără hotar”. În situaţia lor, îşi spune fugarul, eroii lui Sadoveanu s-ar fi mulţumit să deschidă ochii mari spre culmile înzăpezite, trecându-şi unul altuia oala cu vin… În ce-l priveşte, cu vârsta, îl prinde „dorul călătoriilor pe apă”. La Constanţa, Galaţi şi Brăila, unde se face hamal în port, caută compania marinarilor străini, deşi i se mai întâmplă să se aleagă cu oase rupte. Înrolat pe vase de comerţ, ajunge până la Constantinopol şi la Amsterdam, în Grecia, în Asia Mică şi în Egipt, împins din urmă de cărţile lui Pierre Loti şi Claude Farrère.
După ce izbucneşte războiul cel mare, tocmai când s-a hotărât să plece la Marsilia şi să se înroleze în armata franceză, olteanul rătăcitor e reţinut pentru fals şi nesupunere la legile militare: din „nebăgare de seamă”, a uitat să se prezinte la recrutare. Purtat printre baionete de la tribunal la comandament, reuşeşte să evadeze din convoi şi numai în Munţii Vrancei se mai opreşte. Pe drum, dând de crame, dealuri şi văi ademenitoare, se simte „încleştat deodată” de dorul de casă, dar mai rătăceşte până în miezul iernii pe coclauri neumblate, „la răspântii cu hanuri şi focuri de popas”. Nemaisimţindu-se ferit ca în porturi, speră în zadar să se piardă în vălmăşagul Iaşilor, însă priviri tot mai iscoditoare îl fac să ia o hotărâre plină de curaj: „M-am gătit deci ca un vrednic fiu al domnului doctor Mihalache Aspru din Zăreni şi mi-am luat bilet pentru ţinutul natal. Dacă târguşorul părintesc ar fi avut gară, aş fi luat chiar şi bilet de clasa 2-a ca să cobor cât mai onorabil din vagon în faţa concetăţenilor şi poate şi a tatălui meu.”
Fiul risipitor revine, aşadar, în casa părintească după o peregrinare care ar fi putut constitui, ea singură, subiectul romanului. Scena regăsirii se desfăşoară după toate regulile artei, mama vărsând lacrimi de bucurie, iar tatăl, om cu stare, zbătându-se să-i aranjeze situaţia precară în faţa legilor. Acalmia e însă de scurtă durată, căci războiul pândeşte la cotitură şi o nouă Iliadă se pregăteşte, exact ca în Pădurea spânzuraţilor, în ciuda favorurilor oferite de legea militară. Dat fiind că tatăl, mobilizat cu grad de colonel medic, moare la datorie, comandantul oficiului sedentar îi propune proaspătului elev plutonier Aspru să-l repartizeze la regimentul de marş al diviziei. „Eu însă ” – avem impresia că-l vedem fanfaronând pe tânărul Apostol Bologa – „am cerut să merg pe front, şi din durere pentru moartea tatei, dar mai ales din curiozitate. Era tocmai în anul luptelor de la Mărăşeşti, dar regimentul a trebuit să stea mai multe zile în rezervă, aproape de apa Siretului; abia mai târziu, după un marş forţat de o noapte şi o zi cu ploaie călduţă, neîntreruptă şi nesuferită de august, am fost aruncaţi în foc la Muncel, pe-o latură a Mărăşeştilor.” Continuarea ostilităţilor pe linia de hotar e pusă de Gib.I. Mihăescu în paranteză, poate pentru simplul fapt că ea face, după cum bine ştim, obiectul Rusoaicei. Unicul paragraf consacrat neîncetatului bombardament al aruncătoarelor de mine şi traiului „de cârtiţă bătută până-n fundul vizuinii” pare să anunţe faptul că adevărata viaţă a lui Mihai Aspru e, cum ar spune Kundera, în altă parte…

La demobilizare, rămas singur pe lume – mama i-a murit între timp şi ea de inimă rea –, hoinarul de odinioară vinde casa părintească şi, după plecarea nemţilor, ia drumul Bucureştilor. Deşi nu figurează oficial printre eroii cărţilor lui de căpătâi, Julien Sorel pare să-i facă deja cu ochiul: „Atunci crunte ambiţii mi-au cutreierat creierul şi inima; am început să învăţ cu furie şi am ştiut aşa de bine la examenul pentru clasa a V-a, că am obţinut media cea mai mare.” Răsplata eforturilor îl aşteaptă, în mod simbolic, la răspântie de drumuri: în chiar ziua examenului de capacitate – sinonim cu intrarea în vârsta adultă –, în mulţimea de elevi zgomotoşi adunaţi în faţa liceului, îşi face apariţia zeiţa care va dirija paşii novicelui prin lume: „Şi deodată s-a lăsat acea tăcere, comunicându-se din grup în grup ca o fulgerătoare contagiune trecea ea, Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mărei Roşii dinaintea pasului lui Moise.” La vederea acestei femei înalte şi „încremenitor” de frumoasă, tânărul Aspru se pierde cu firea, mâna începe să-i tremure ca apucată de un frig nervos, lăsând să-i scape, sub ochii colegilor, două mari dicţionare – Bailly şi Quicherat – care se prăvălesc pe caldarâm cu o detunătură înspăimântătoare. Rezultatul operaţiunii e, cum s-ar zice, mifigue, mi-raisin: „Ea m-a privit înminunată de această întâmplare şi gravitatea ei s-a scuturat de mai multe ori în acele zbucniri de râs pe care totuşi se silea să le oprime.”
Inutil de precizat că, în tot timpul examinării, gândurile candidatului vor zbura departe, foarte departe de arcanele traducerii din greacă – deşi, bizară coincidenţă, ea descrie tocmai… primii paşi ai lui Ulise pe insula nimfei Calipso. Versurile limpezi răsună însă distonant în incinta liceului bucureştean, iar magia sentimentelor pe cale să se închege îndeamnă la reverii de altă natură: „‘Lăsaţi-mă după femeia necunoscută, s-o pândesc la colţul străzii, să pătrund cât de puţin în încâlceala cărărilor străbătute de pasul ei majestuos!’ imploră ochii mei pe domnul de greacă, cu ochelari de celuloid, cu burtă cât un butoi de zece decalitri şi cu degetele pătate de cafeniul trabucurilor proaste pe care le pufăie după program. ‘Iată unde vă pot duce, bravi băieţi, versurile lui Homer’, par a grăi ochii lui crăpând de satisfacţ ie şi pântecul crăpând de tensiune.”
Avertismentul, mai e oare nevoie s-o spunem, nu va servi la nimic. Abia întors acasă după mica odisee din preambul, Mihai Aspru aude cântecul de sirenă al Albei Russet Ypsilant şi n-are nicidecum intenţia să se lege de catarg. În aşteptarea semnalului de plecare din sala de examen, viitorul absolvent e literalmente obsedat de necunoscuta care i-a mulţumit din priviri pentru spontana lui gafă admirativă din dimineaţa fatidică: „Dacă sufletul ei era agitat, drumul ei trebuie să ducă pe cărări întortocheate, mă gândeam, şi mă vedeam ieşindu-i înainte la cel mai greu cot al vieţii.

Mi-au plăcut totdeauna drumurile complicate, încercate, al căror sfârşit să nu poată fi văzut, nici măcar ghicit, după primii paşi. Războiul ar fi fost pentru mine un adevărat amuzament, dacă scena luptelor s-ar fi schimbat zilnic ca-n tragedia napoleoniană.” E rezumat aici, în câteva rânduri, tot paralelismul dintre jocurile seducţiei şi strategia militară a atragerii adversarului în capcana pistelor false, a indicaţiilor sibilinice, a iluziilor optice din care e ţesută şi materia Rusoaicei.

Pe străzile Bucureştiului, frumuseţ ea „scumpă şi avară” a doamnei Russet Ypsilant străluceşte, de departe, ca „un monarh absolut”. Imaginaţia mereu în fierbere a celui care singur îşi va spune «Don Quichotte de pe Cerna» declină la nesfârşit atributele Dulcineei, preschimbând-o în Donna Alba, donna angelicata: „cu fiecare pas înainte, cu fiecare voal căzut, cu fiecare nouă aparenţă, ea se înfrânge pe ea însăşi, se înalţă tot mai fermecătoare, peste strâmtul sau largul orizont al inteligenţei mele. Ea e pentru mine un pretext de luptă, şi asta e totul, aşa cum nelămuritul zărilor şi otrava lecturilor mi-a fost pretext de goană şi pribegie în adolescenţă.”
În ochii micului burghez devorat de închipuiri romantice, femeia „inaccesibilă şi încă indefinisabilă” are toate atributele unei destinaţii exotice, intens râvnite de-a lungul nopţilor petrecute în singurătatea tranşeelor: „Zvârlit înapoi de reflexul cenuşiu şi imens al războiului, spuneţi dacă în zilele astea sure, când toţi au căzut din cer, păstrarea unuia singur, care poate n-are decât acest unic atribut, exterior dacă vreţi, dar tot al dumnezeirii: frumuseţea, spuneţi dacă păstrarea asta, căutarea asta de raze în oceanul tern, nu-i o îndrăzneală, şi o frumuseţe.”
Bun strateg, fiul doctorului Mihalache din Zăreni nu va precupeţi niciun efort pentru a reduce, măcar geografic vorbind, distanţa astrală care-l separă de descendenta familiei Ypsilant. Bătălia pare pierdută dinainte –, iar faptul că soţul Albei, celebrul avocat Georges Radu Şerban, îl acceptă ca asistent nu face decât să sporească exponenţial complexele pretendentului: „Inima- mi de argat îmi sfârâia ca pusă pe jăratec; mă simţeam neînsemnat şi umil, şi vedeam că distanţa de aici la lună, care mă separa de ea, creşte, de parcă luna, liberată de atracţie, s-ar fi pus într-o bună zi în accelerată mişcare centrifugă.”
Tot sperând, tot aşteptând, sublocotenentul în rezervă îşi oţeleşte armele pe diverse fronturi, dar multele femei pe care, „asmuţit de nenoroc”, le urmăreşte şi le seduce suferă toate de acelaşi viciu de fabricaţie: „Degeaba, ochii lor erau limpezi şi rostul vieţii lor din cele mai lămurite.” Azvârlit în „vuietul enorm al secolului”, tânărul provincial descoperă treptat Bucureştiul ca pe un veritabil catalog al opţiunilor erotice, experimentate direct sau prin persoane interpuse : libertinajul (Lilica Mavrogheni), camaraderia amoroasă (Voicuţa Mănescu), amorul tarifat („contesa” Irma Caraczony), voyeurismul (madam Matilda), fetişismul (prinţul Raoul Ypsilant), mariajul (Georges Radu Şerban- Alba), adulterul (Tudor Buzescu- Alba), şantajul sentimental (Preda Buzescu-Alba). În toate variantele, Celălalt apare ca un rival sau ca un simplu partener de joc şi nimic mai mult: prezenţa lui nu sperie, nu fascinează, nu invită la gesturi patetice ori disperate.
Pentru Mihai Aspru – deşi multele lui cuceriri feminine l-ar vedea jucând cu talent rolul de Casanova – singura opţiune exaltantă rămâne cea imposibil de pus în practică: amorul cavaleresc, platonic, pentru o făptură inaccesibilă. Drept dovadă, iată ce gânduri îl macină după ce a înfulecat cu poftă un borş naţional la bufetul Palatului de Justiţie: „dacă şi doamna Alba ar fi aidoma acestei neveste durdulii de restaurator, plină de nuri şi de draci şi frumoasă-n toată regula, cu care glumesc toţi avocaţii şi care-mi aduce acum ardei verde pentru varza cu carne, unde ar mai fi şi mai frumosul vieţii, unde treapta de mai sus, spre care trebuie neapărat să ţinteşti cât trăieşti?”
Cititorul va aştepta, răbdător, penultimul episod al romanului pentru a avea confirmarea a ceea ce ar fi putut bănui de la bun început, dacă „orbirea” – sinceră sau mimată – a protagonistului-narator nu l-ar fi împiedicat s-o facă: sublima, marmoreana donna Alba e, atunci când beţia erosului extraconjugal se pune în mişcare, perfect aidoma oricărei neveste de restaurator, mai mult sau mai puţin durdulii. O fiinţă în carne şi oase, „plină de nuri şi de draci”.
Spre finalul întâlnirii aşa-zise de adio din noua sa locuinţă, Mihai Aspru se convinge singur că totul e iremediabil pierdut, în virtutea unei „subite obsesii geometrice” inspirate de o lectură recentă: „Un asimptot era drumul ei necontenit drept, faţă de curba uşoară pe care o făceam în necurmata-mi apropiere de dânsa, fără să pot atinge niciodată linia impecabilă a mersului ei. Eram întocmai câinele acelui geometric (?) antic, care însoţea în goană din ce în ce mai puţin încovoiată fuga în linie dreaptă a stăpânului său; un ram de hiperbolă care mergea să-şi întâlnească tovarăşa de ţel tocmai la infinit. Tocmai nicăieri.” Imaginea asimptotei e pe cât de sugestivă, pe atât de inoperantă, de vreme ce buzele celor doi sfârşesc prin a se uni, pe nepusă masă, într-o prozaică şi „lacomă ventuză”. Mai mult, simţul aristocratic al „divinei principese” nu pare agresat de trivialul epilog al unei fantasmagorii sentimentale care, lăsate în seama unui admirator vădit lipsit de iniţiativă, ameninţa să se prelungească la nesfârşit. Unsprezece ani – şi trei sute de pagini – de aşteptare febrilă se resorb ca prin minune într-o dezlănţuire animalică, pe divanul din dormitor.

Ajuns la capătul tribulaţiilor sale erotice şi exotice în jungla Bucureştilor, arivistul mic burghez deghizat în trubadur poate regreta neaşteptata întorsătură care, în ceasul al doisprezecelea, îi conferă soţului înşelat un rol de invidiat. Punându-şi capăt zilelor, maestrul Georges Radu Şerban îşi privează fostul asistent de o ultimă tiradă pe tema amorului imposibil. În haine de doliu, Alba nu mai are nici frăgezimea de auroră a unui tablou de Botticelli, nici misterul – atât de necesar combustiunii narative – al Fetei Morgana. Adevărata eroină a romanului s-a pierdut undeva în aburul închipuirilor, pe linia de hotar mereu mişcătoare dintre realitate şi ficţiune, schiţată deja, în geografia imaginară a lui Gib. I. Mihăescu, de apariţiile fantomatice ale Rusoaicei: „Nu ştiu dacă aţi avut vreodată această impresie”, suspină junele Aspru la unison cu Ragaiac, „dar ori de câte ori am văzut o femeie frumoasă într-o dimineaţă de iunie, am crezut că ea se încheagă chiar pe loc din nelămuritul acela prea luminos al aerului îmbătător de tare. (…) Înfăptuirea se realiza pe măsura apropierei unuia de celălalt, pentru că vaporoasele înşelăciuni ale surplusului de lumină dispăreau cu cât înaintai spre adevăr…”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara