Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Hans Bergel - suferinţă şi iertare de Rodica Binder


Hans Bergel - la cei peste 75 de ani pe care-i avea cînd l-am întîlnit la Institutul Român de Cultură "Titu Maiorescu" din Berlin - m-a frapat într-un prim moment prin aerul calm şi stăpînit, prin politeţea ireproşabilă a unui "grand seigneur". Uimirea mea a fost cu atît mai mare cu cît ştiam prin ce grele încercări i-a fost dat să treacă acestui scriitor în anii comunismului. Hans Bergel a făcut parte din grupul celor cinci autori germani (aşa-numitul de către autorităţile vremii "lot") care în urma unui proces de pomină, cu uşile închise, au fost condamnaţi de autorităţile comunsite, în 1959, în total la... 95 de ani de muncă silnică! Un volum publicat în 1993 la Editura Südostdeutsches Kulturwerk München, intitulat Worte als Gefahr und Gefärdung (Cuvintele ca primejdie şi primejduire), realizat de cercetătorii ştiinţifici Peter Motzan şi Stefan Siennerth, documentează întreg procesul în care au fost implicaţi ca martori şi alţi autori. Printre aceştia, şi Eginald Schlattner, unul din principalii, dar nu singurul martor al acuzării, supus la doi ani de detenţie şi anchetă la Securitatea din Braşov.
Stînd de vorbă cu Hans Bergel la Berlin, cunoscîndu-l deja pe Eginald Schlattner al cărui roman îl prezentasem cititorilor din ţară în paginile revistei "România literară", intrasem fără voie într-un cîmp de tensiuni în care criteriile moralităţii, biografiile, destinele autorilor, scrierile lor, culpabilităţile şi eroismul, suferinţele şi iertarea (aceasta din urmă abia după o prealabilă, aşteptată, dar nearticulată "mea culpa") se amestecau într-un mod primejdios şi tulburător.
Ascultîndu-l pe Hans Bergel încă înainte de a deschide microfonul, văzînd şi expoziţia de la Institut, am avut dureroasa revelaţie a dezastrului, a devastărilor interioare pe care comunismul le-a provocat în viaţa celor care, îndrăznind să i se opună făţiş, au fost condamnaţi, dar nu zdrobiţi. Hans Bergel, prin ceea ce a scris, a spus şi realizat, pare a confirma uluitoarea rezistenţă fizică şi morală a celor care cred în elementarele virtuţi morale. Relatîndu-mi unele secvenţe din anii de detenţie, Hans Bergel nu a omis să menţioneze că tovarăşii săi de suferinţă îl comparau cu o stîncă. Impresie pe care am avut-o şi eu, stînd de vorbă cu scriitorul, la mulţi ani după repetatele şi cumplitele întemniţări la care a fost supus în timpul regimului comunist. În 1968, la intervenţia lui Günter Grass, Hans Bergel a plecat din România, stabilindu-se definitiv în Germania unde îşi continuă cu succes cariera scriitoricească şi publicistică. La nu multă vreme după ce l-am întîlnit pe Hans Bergel la Berlin, m-a înştiinţat că i-a fost acordat titlul de doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Presa din ţară a relatat acest eveniment - o pe cît de binemeritată, pe atît de tîrzie, totuşi, recunoaştere a unui scriitor şi a unui caracter exemplar.





R. B.: D-nule Hans Bergel, ne aflăm la Institutul "Titu Maiorescu" din Berlin. Dar această împrejurare este doar ocazia pentru a sta de vorbă despre un capitol aflat încă în centrul atenţiei şi neelucidat, nici măcar dus la un stadiu satisfăcător pînă acum: procesul comunismului în România. Ocazia acestei discuţii o constituie conferinţa pe care aţi susţinut-o şi expoziţia organizată la centrul cultural, manifestări care atestă doar cîteva din ororile comunismului. Cît poate contribui un scriitor la conservarea memoriei a ceea ce s-a întîmplat în anii "dictaturii roşii"?
H. B.: Poate contribui foarte mult! Dacă el a fost martor al deceniilor comuniste cred că are chiar datoria să se exprime, să expună cît se poate de veridic, de amplu cele ştiute şi trăite de el. Pentru aceasta el are la îndemînă un instrument extrem de eficace şi anume scrisul. Constat însă că o parte din colegii mei de aici şi din România ocolesc într-o oarecare măsură evocarea ororilor trecutului. Eu nu fac parte din această categorie. Cred că este de datoria mea, în ceea ce priveşte România (am plecat din ţară în 1968), să vorbesc în conferinţe şi expuneri, să scriu fie în cărţi, fie în publicaţii, cît se poate de mult în legătură cu cele trăite de mine, în fond adevărate secvenţe din istoria secolului trecut.
R. B.: D-voastră nu aţi fost doar martor, aţi fost şi victimă a dictaturii. Ce resimţiţi atunci cînd expuneţi în conferinţe sau evocaţi în scris acest capitol? În ce măsură poate fi el veridic exprimat, ce mijloace vă stau la dispoziţie pentru a-l face accesibil şi semnificativ pentru cei cărora nu le-a fost dat, din fericire, să treacă prin o astfel de experienţă?
H. B.: Prefer expunerile obiective, făcute de la o anume distanţă lăuntrică, lipsite de emoţionalitate, dar conţinînd în primul rînd date concrete, referinţe la fapte concrete. Numai prin ele poţi lămuri, prin ele poţi cîştiga şi interesul publicului, determinîndu-l să te asculte şi să te citească. Emoţiile sunt partea mea intimă, nu le demonstrez, nu le afişez. Ceea ce contează în acest domeniu sunt, aşa cum am spus, faptele, faptele şi iarăşi faptele...
R. B.: În România acest proces al trecutului comunist este lacunar, deşi există o literatură memorialistică masivă care a apărut după 1990. Între timp, unii editori susţin că interesul faţă de memorialistică, mai ales cea datînd din perioada dictaturii, a început să scadă, este invocată producerea unui fel de saturaţie. În Germania, în schimb, literatura memorialistică continuă să se situeze în centrul atenţiei. Credeţi că publicul din România ar fi realmente saturat de memorialistică tocmai pentru că ar avea încă foarte vii amintirile dictaturii?
H. B.: Da, este cel puţin unul din argumentele pe care le-aş accepta. Românii sunt încă prea aproape de "trăirea" comunistă. Cred că peste cîţiva ani, cînd scena se va linişti, se va lumina, această literatură memorialistică va cîştiga alt profil şi altă substanţă decît acum. Totuşi au apărut în România, după cîte ştiu, cîteva scrieri de o valoare extraordinară în acest domeniu. Mă gîndesc numai la cele trei volume ale lui Ion Gavrilă Ogoreanu lipsite de echivalent în germană. Este o operă memorabilă care în România ar trebui să devină ceea ce numim noi în germană "ein Volksbuch", adică o carte de largă circulaţie. Sper că între timp a şi devenit. Va fi nevoie, aşa cum am spus, de timp, de o oarecare "calmare" a orientării, de excluderea pe cît posibil a emoţiilor; atunci românii vor avea şi ei o literatură valoroasă, ieşită din comun, despre anii dictaturii.
R. B.: Scriitorii germani originari din România poartă în aproape toate scrierile lor urmele acestei amare experienţe pe care au traversat-o: mă refer la scrierile d-voastră, ale Hertei Müller, ale lui Richard Wagner, Werner Söllner... Ei au rămas marcaţi, traumatizaţi, de ceea ce le-a fost dat să trăiască. Dacă vorbeam de faptul că în România a apărut o vagă saturaţie, sub motiv că sunt încă prea vii amintirile trecutului comunist, idee pe care aţi acceptat-o şi d-voastră, pe de altă parte există şi simptomul unei amnezii, pentru că vedeţi ce se întîmplă: această întoarcere a stîngii la putere, sau măcar a unei aripi a ei - una dintre cele mai duplicitare şi ambigue - atestă o memorie colectivă foarte scurtă!
H. B.: În ceea ce mă priveşte, am avut ghinionul să fiu de trei ori arestat, de trei ori condamnat în România comunistă. Am făcut în total aproape opt ani de detenţie, cunosc scena despre care vorbesc. Primul lucru pe care l-am făcut în 1968, cînd am venit în Germania Federală, a fost elaborarea romanului Dansul în lanţuri, carte care a fost tradusă şi în româneşte şi care conţine experienţele mele de un sfert de veac trăite în comunismul din România. Am preferat forma epică, formula povestirii, pentru a transmite celor care nu sunt informaţi experienţa acelor ani sumbri din viaţa mea.
Aţi enumerat cîţiva autori germani originari din România care prelucrează în cărţile lor trăirile din ţară. Să ştiţi însă că dintre toţi, eu sunt singurul care am făcut ani grei de puşcărie. Cu toate acestea cred că am poate o natură fericită, de vreme ce am fost în stare să înving repede lăuntric aceşti ani de groază. Nici prin gînd nu mi-a trecut să mă răzbun vreodată sau să port în mine un fel de ură. M-aş încărca psihic cu ceea ce nu doresc. Privesc de la mare distanţă şi cu un fel de ironie cele ce mi s-au întîmplat. Totuşi voi scrie, nu întotdeauna şi nici exclusiv, despre acei ani trăiţi în comunism.
R. B.: În Memorialul de la Sighet şi în expoziţia organizată aici la centrul cultural "Titu Maiorescu" din Berlin, în legăturile pe care le aveţi cu societatea civică din România, cu "Alianţa Civică", cu Ana Blandiana, cu Romulus Rusan, cu Doina Cornea, cu toţi cei care au iniţiat în felul cel mai uman acest proces moral al comunismului, există un fir roşu: nu răzbunare, ci cunoaştere. Dar dacă invocăm iertarea?
H. B.: Este o temă foarte dificilă. Întrebarea mi-a fost adresată şi mie într-un mod concret, de foarte multe ori... Nu vreau să pomenesc numele persoanei. Ştiţi cum este cu iertarea? Eu sunt creştin, sunt european şi sunt dispus oricînd să iert dacă cel în cauză vine şi-mi cere iertare. Nu-l voi refuza niciodată. Dacă primul pas este făcut, eu personal sunt dispus oricînd să-i întind mîna şi să-i spun: ei bine, ce a fost a fost. Nici nu trebuie să discutăm prea multe, trebuie să ne vedem doar şi atunci se încheie şi acest capitol al trecutului. În general însă, făcînd acum abstracţie de persoana mea, cred că este nevoie de o anumită doză de iertare, fiindcă altminteri şi peste o mie de ani ne vom zbate cu aceste teme şi cu aceste probleme.
R. B.: Acest episod dramatic al totalitarismului în istoria Europei este prezent în conştiinţa publică aici printr-o intensă mediatizare a ororilor Holocaustului, dar şi ale Gulagului, ambele, la nivel moral, expresii absolute ale răului. Totuşi în ceea ce priveşte elucidarea trecutului comunist, chiar şi Occidentul, după părerea mea - atît cît îmi este dat să observ - păstrează încă o oarecare distanţă "igienică", "sanitară" faţă de ceea ce s-a întîmplat dincolo de Cortina de Fier. Se vorbeşte prea puţin despre ororile comise în numele dictaturii roşii. Au fost diferite încercări de a explica acest lucru. Şi François Furet, şi apoi autorii Cărţii negre a comunismului au încercat să explice fenomenul, recurgînd printre altele la argumentul valorilor universaliste ale comunismului. Care este părerea d-voastră, pentru că spuneaţi că într-adevăr nu poţi să trăieşti o mie de ani purtînd permanent povara amintirii a ceea ce s-a întîmplat, dar nici nu ai voie să uiţi. Cu atît mai vigilent trebuie să fii atunci cînd observi că există deja semnele unei amnezii voite. Care este aşadar rolul intelectualului, martor şi victimă, care este rolul scriitorului?
H. B.: În ceea ce priveşte fenomenul iertării, fiindcă de acolo am pornit, bineînţeles că există o limită. N-aş fi în stare, dacă mă întreb acum foarte autocritic şi foarte prudent, să-l iert pe unul care a contribuit la sau chiar a comis nenorocirea, inclusiv cea fizică, unor oameni care au devenit victime definitive şi nevindecabile ale comunismului sau, mai bine zis, ale dictaturii de orice fel ar fi ea "brună" sau "roşie" - eu nu fac deosebire între ele. O victimă rămîne o victimă şi din acest punct de vedere împărtăşesc părerea lui Stephan Courtois, care a scris foarte clar cum trebuie văzute lucrurile. Iertare nu înseamnă uitare. Dacă uităm vom deveni implicit vinovaţi în faţa viitorului; nu uit pentru că nu vreau să se repete ceea ce s-a întîmplat. Cred că e un lucru clar!
R.B.: Şi acest lucru este exprimabil în literatură?
R. B.: Este, cum să nu. Mai bine formulat decît o pot face eu în momentul de faţă! Literatura este menită să explice ce înseamnă uitare sau ne-uitare, iertare sau ne-iertare, unde sunt limitele, cum trebuie să ne comportăm ca să păstrăm o poziţie de responsabilitate atît faţă de trecut, cît şi faţă de prezent şi de viitor. În clipa în care uităm, acel "balaur" blestemat îşi va ridica din nou capetele. Prin urmare nu avem voie să fim pasivi în faţa unui astfel de fenomen.
R. B.: Mi se pare că ceea ce se petrece în Germania, felul în care Germania îşi asumă cele două trecuturi totalitare de fapt, ca şi cînd ar fi fost supusă unui tragic experiment al istoriei - ca pe acelaşi teritoriu şi cu acelaşi popor să se manifeste două forme diferite ale totalitarismului dar coincizînd în esenţa lor, este cu totul remarcabil. Credeţi că Germania deţine un rol exemplar prin modul ei de a elucida propriul trecut?
H. B.: În mod cert. Eu, cu toată critica pe care o aduc unor comportări pe care din păcate le constat pe alocuri şi aici în Germania, trebuie să afirm cu tot respectul că în Germania s-au făcut în ambele privinţe, atît în ceea ce priveşte trecutul nazist, cît şi în ceea ce priveşte trecutul comunist, cele mai mari eforturi pentru a învinge aceste poveri. Constat, de exemplu, în discuţiile cu prieteni din Spania, Italia sau Franţa, că ei încă nu sunt atît de departe în această privinţă ca germanii. Germanii au avut experienţa nazismului, de la '45 încoace s-au ocupat intens de trecutul lor nazist, e drept cu erori inerente, dar au reuşit la ora actuală să triumfe în mod "uman" asupra acestui trecut. Acelaşi lucru îl fac acum şi cu istoria "comunistă" din estul ţării.
R. B.: Poate constitui experienţa germană un exemplu pentru români? Am impresia însă că România nu se uită îndeajuns spre Germania în această privinţă.
H. B.: Am fost anul trecut invitat de către d-na Ana Blandiana şi de către d-nul Romulus Rusan să fac o expunere la întîlnirea internaţională la Sighetul Marmaţiei. Am fost plăcut impresionat cum, cel puţin în aceste cercuri, sociologi, istorici şi politologi mai tineri şi mai vîrstnici au încercat să se confrunte cu trecutul comunist. Această orientare foarte obiectivă, foarte "la rece" m-a impresionat. Cel puţin în aceste cercuri, şi am vorbit cu zeci de oameni, exemplul Germaniei a devenit ghidul principal al lucrărilor lor ştiinţifice.
R. B.: Cînd v-am pus această întrebare nu m-am gîndit decît la un strat foarte subţire, mult prea subţire de oameni care în România înţeleg să facă acest proces dificil de cunoaştere obiectivă, de analiză şi de judecare "la rece" a celor două dictaturi. Însă, aşa cum apar lucrurile, văzute de la distanţă - unele se văd mai clar decît de aproape - numărul celor care sunt realmente dispuşi să facă acest dureros proces, numărul celor dispuşi să asculte, este încă mult prea mic. De aceea cred că scriitorii pot face foarte mult. Şi fiindcă am ajuns în acest punct al discuţiei noastre, care sunt cărţile d-voastră care în România ar putea, prin traducere, să contribuie în continuare la "procesul comunismului", făcut fireşte în cod literar?
H. B.: Una din aceste cărţi este categoric romanul Dans în lanţuri, care de altfel a fost tradus la două edituri diferite; de asemenea unele eseuri care se ocupă de această temă şi care au apărut deja în diferite publicaţii în România. În curînd mă voi întîlni la München cu un traducător din România care vrea să traducă anume eseuri politice ale mele de acest gen. Aşa încît există o serie de lucrări scrise de mine în germană care vor fi traduse şi în româneşte.
R. B.: ...şi beletristică?
H. B.: Deocamdată nu. Romanul meu, Cînd vin vulturii, apărut în urmă cu doi ani şi în traducere românească va deveni o trilogie şi cred că atunci cînd va fi terminată, va fi tradusă integral în româneşte. Tocmai volumul doi şi trei din această trilogie se vor ocupa de problematica pe care am dezbătut-o în acest interviu.