Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Herta Müller - Experienţa dictaturii şi forţa memoriei de Rodica Binder


Cine îşi pune întrebarea cum este posibil ca la cei zece ani care au trecut de la prăbuşirea dictaturilor comuniste să existe încă mulţi care regretă trecutul de tristă amintire - ştie pe cont propriu şi cîteva răspunsuri: mizeria materială, şomajul, lipsa de perspectivă, inegalităţile de şanse, corupţia, nesiguranţa zilei de azi şi de mîine, deteriorarea moralei şi a moravurilor politice, a securităţii sociale... Dar pentru ca dorul de comunism să ia acele dimensiuni îngrijorătoare pe care sondajele de opinie le înregistrează nu numai în România, trebuie să mai existe şi unele cauze difuze, între care o memorie prea scurtă, o forţă de imaginaţie prea săracă. Literatura ar putea fi un paliativ împotriva nostalgiilor de acest fel. Afirmaţia, oricît de hazardată ar părea la prima vedere, porneşte de la ideea că romanele, jurnalele, scrierile autobiografice (care în discurs literar sau paraliterar documentează ce a însemnat existenţa în timpul socialismului real) alcătuiesc un "memento". Unul din cele mai convingătoare baraje literare în calea valurilor diluante ale uitării îl formează scrierile Hertei Müller.
Impactul puternic al textelor autoarei germane originare din România, laureată a numeroase premii literare germane şi internaţionale, asupra memoriei şi sensibilităţii cititorilor din Apus şi din Răsărit este generat de situaţiile existenţiale extreme ale unor personaje angrenate în trama unor întîmplări banale, în anii dictaturii, dar şi de calităţile unui stil cu totul ieşit din comun. Înalta tensiune a trăirii îi îngăduie autoarei să scurt-circuiteze continuu aproape, şi nu de puţine ori riscant, diversele nivele de percepţie şi expresie ale realului, conferind textului veracitate interioară dar şi o impresionantă funcţie de adevăr. Performanţă cu atît mai greu de realizat cu cît nu de puţine ori, în perioada dictaturii comuniste, realitatea putea întrece în registrul malefic ficţiunea. Din acest motiv probabil, unii cronicari literari din Apus au considerat universul romanelor Hertei Müller, şi mai cu seamă ultimul din aşa-numita trilogie a dictaturii, ca fiind o lume cu susul în jos, printr-o completă răsturnare a valorilor. Ca şi cele două romane precedente şDer Fuchs war damals schon der Jäger (Vulpea era încă pe-atunci vînătorul), Herztier (Animalul inimii) - ambele apărute în România la Editura Univers în excelenta traducere a Norei Iugaţ, ultimul din aşa-anumita trilogie a dictaturii, Heute wär ich mich lieber nicht begegnet (Astăzi aş fi preferat să nu mă întîlnesc cu mine însămi), este expresia literară a unei traume. Numai că autoarea a schimbat perspectiva din care este trăită experienţa distrugerii totale a oricărei relaţii de încredere între subiecţii umani, supuşi presiunilor sistemului totalitarist de control şi supraveghere. Eroina ultimei cărţi a Hertei Müller nu mai este o intelectuală, ci o tînără femeie simplă, care fără a opune rezistenţă sistemului, fără a face opoziţie politică, devine victima Securităţii doar pentru că a dorit să aibă dreptul la un dram de fericire personală. Eul narator feminin este şi personajul central al cărţii. Povestea începe cu o călătorie cu tramvaiul, tînăra fiind din nou "citată" la interogatoriu, la Securitate. Spre a face faţă spaimei de fiecare dată crescînde, ea a elaborat o serie de ritualuri. De astă dată însă, frica ei depăşeşte dimensiunile obişnuite, astfel încît, în micul bagaj de mînă luat cu sine, se află un prosop, o periuţă şi o pastă de dinţi, în eventualitatea că maiorul Albu, anchetatorul, nu-i va mai permite să se reîntoarcă acasă. Călătoria cu tramvaiul se preface într-un coşmar, coşmarul vieţii trăite în febrila căutare a rarelor clipe de fericire simplă, în infernul dictaturii ceauşiste.
Extraordinarele calităţi stilistice ale scriiturii ating în acest ultim roman al Hertei Müller un punct culminant - determinîndu-l, de pildă, pe unul din recenzenţi să afirme că "impecabila proză[...] ridică noi stachete în literatura germană contemporană" (Thomas Linden în "Kölnische Rundschau".)
Dar forţa epică pare a-şi fi pierdut din intensitate, ceea ce îl face pe criticul Ernst Osterkamp, în pofida foarte favorabilei recenzii făcute în paginile cotidianului "Frankfurter Allgemeine Zeitung", să se refere la o "stagnare". Cum ştim însă cu toţii, sensurile unei cărţi sunt determinate şi de orizontul receptării acesteia. Iar în România, chiar post-comunistă, acest orizont este încă foarte diferit de cel din Germania. Că cititorii noilor landuri federale sunt infinit mai receptivi la formele şi mesajele literaturii est-europene, s-a putut constata la modul spectaculos (în cazul literaturii române) atunci cînd la salonul de carte din Leipzig, România a fost invitata de onoare. Paranteza făcută susţine o recomandare: aceea de a traduce cît mai curînd posibil şi acest ultim roman al Hertei Müller, Astăzi aş fi preferat să nu mă întîlnesc cu mine însămi.
Cu prestigioasa prozatoare am avut prilejul să mă întîlnesc la Köln; în faţa unui public numeros, Herta Müller a citit fragmente din ultimul ei roman. După care a avut amabilitatea să-mi acorde un scurt interviu în limba română, scuzîndu-se de la început, cu modestie, pentru eventualele stîngăcii de exprimare. Reascultînd acest dialog înregistrat pe reportofon, pentru a-l transcrie, m-a impresionat claritatea tranşantă a răspunsurilor, oroarea de echivoc ce răzbate în fiecare frază.

R.B.: Prin scrierile dumneavoastră aţi transportat în literatura germană contemporană o felie tristă a realităţii româneşti. De ce nu vă puteţi desprinde de această Românie, de ce revine ea mereu în textele dumneavoastră?
H.M.: Eu nu îmi pun această problemă şi nu scriu despre România. Scriu despre ceva ce există în spatele, în trecutul meu, ca fond biografic. O mare parte a vieţii mele mi-am petrecut-o acolo. Aveam 32 de ani, cînd am venit în Germania Federală. Dacă vă uitaţi la alţi autori, dintre cei care au trăit situaţii limită, aceştia n-au început să scrie după aceea despre noua împrejurare în care au ajuns sau despre locurile încotro s-au dus. Un exemplu este Paul Celan... sau Jorge Semprun, sau, ştiu eu, mulţi alţii... Pentru mine nici nu are importanţă despre ce regiune geografică scriu.
R.B.: Atunci această Românie este doar un topos limită, un simbol al unor situaţii limită?
H.M.: Nu ştiu dacă este vorba de o situaţie limită. Situaţia limită este o noţiune care trebuie precis definită. Nu poţi să compari de exemplu situaţia din România cu un lagăr de muncă, cu un gulag din fosta Uniune Sovietică. Şi tot aşa nu o poţi compara cu viaţa din Occident. Prin urmare diferenţele există. Totuşi a fost o situaţie limită pentru mine în foarte multe momente şi nu numai din cauza a ceea ce mi s-a întâmplat mie, personal. Fiindcă în fiecare zi te compui şi din elementele care te înconjoară; realitatea care-ţi "intră în cap" este şi viaţa celorlalţi şi felul cum arată lucrurile, un oraş de pildă sau o situaţie, o împrejurare de serviciu, anumite evenimente, acel ceva ce se întîmplă spontan în orice loc în care te afli.
R.B.: Mi s-a părut importantă această întrebare, fiindcă ne adresăm cititorilor din România, unde cărţile dumneavoastră au început (cu întîrziere) să fie în sfîrşit traduse. Iar de la posturile de radio din străinătate s-a vorbit despre aceste cărţi şi succesul lor într-o perioadă cînd în România încă nu se putea vorbi liber. Revenind la scrierile dumneavoastră, am constatat că în ultimele se produce un fel de scurt-circuit între realitatea de aici, din Germania (sau cea de tip occidental), şi încărcătura biografică pe care o poartă orice scriitor cu sine şi o subliniază scriind. Una din cărţile dvs. recente - este vorba de eseul In der Falle (În capcană) - tratează această problematică, incluzînd şi cazul lui Paul Celan, sau al altor autori nevoiţi să-şi părăsească locurile natale şi care au trăit această traumă. Credeţi că astfel de experienţe modelează şi stilul?
H.M.: Este greu de spus... Pentru mine stilul nu ţi-l alegi ca pe o pereche de pantofi, ci este modalitatea în care poţi să faci un anumit lucru. Fiecare om are nu ştiu cîte stiluri în fiecare lucru pe care-l face. Eu cred că scrisul este ceva foarte personal. El nu are doar o componentă intelectuală, ci în primul rînd una psihică, pe care nu o poţi defini. De altfel aşa ceva nici nu mă interesează. Nu-mi plac aceste descinderi în "propriul interior" pentru că nu ştiu la ce ar putea duce... Nu pot să ştiu totul despre mine sau despre ce am în "scăfîrlie", iar dacă aş şti, la ce ar ajuta? Şi fiindcă aţi amintit de situaţii limită, iată exemplul lui Paul Celan: el are limbajul său, are stilul lui propriu. Mă jenez să spun că poezia, că versurile sale ar fi rezultatul suferinţelor prin care a trecut, pentru că indirect aş admite că această suferinţă ar fi avut un rost. Această idee nu o accept şi nu vreau să o accept.
Ştiţi şi dumneavoastră prea bine că în România sunt oameni care susţin că nu ştiu cîţi ani de suferinţă ar naşte un geniu. Toate aceste teorii îmi fac "piele de găină", mă oripilează. Dar să revin la Celan. El este singurul din această regiune, dintre poeţii evrei din Bucovina, care a avut o sensibilitate, o poeticitate inconfundabilă. Repet, nu vreau să accept ideea că suferinţa ar fi necesară ca să devii un mare scriitor. Mai bine n-aş fi scris nici o propoziţie, dar n-aş fi suferit. Cred că important este individul şi experienţa lui de viaţă.
R.B.: O ultimă întrebare, pornind tot de la cartea In der Falle, care m-a impresionat foarte mult: în această carte există ideea că intensitatea trăirii însăşi, indiferent la ce nivel (nu a suferinţei neapărat), poate să genereze literatură. Credeţi că şi acum, în contextul actual, o trăire intensă, dramatică, fericită, tragică, poate genera literatură, desigur în eventualitatea unei "hărăziri literare"? Era cazul celor trei scriitori pe care i-aţi ales. Intensitatea trăirii, dramatismul şi tragedia fiecăruia în parte au generat literatură...
H.M.: Cred că şi un alt criteriu este important în cartea la care v-aţi referit, şi anume criteriul sincerităţii. Pentru mine acest criteriu este foarte important. Este în aparenţă un criteriu moral, dar este în acelaşi timp şi un criteriu politic şi social, un criteriu pe care eu în România de nenumărate ori mi-aş fi dorit să-l aflu la multă lume şi nu l-am prea găsit. Pentru mine acest criteriu a fost şi va rămîne şi pe mai departe valabil. Contează ce face cineva: literatură sau nu, în fond orice om are propria lui sensibilitate. Scriitorii nu sunt ceva aparte. Orice om poate să-şi exprime sentimentele, iar experienţa sa se depune undeva şi "în afara lui".