Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Hohotul filosofilor de Sorin Lavric


CONDIŢIA umorului nu e inteligenţa, ci detaşarea. Trebuie să te desprinzi de un tipar ca să-l poţi privi apoi cu ochi bufoneresc. De aceea, spiritul de zeflemea e rodul unei mişcări de schismă interioară: te rupi de o lume la care te întorci sub forma rîsetelor. Şi totuşi, detaşarea singură nu naşte umor decît dacă se altoieşte pe un temperament burlesc. Îţi trebuie seve nastratineşti răzbătînd în glume piperate ca să poţi emana un aer de veselie molipsitoare. În toată această sarabandă comicărească, inteligenţa nu intervine decît în stadiul alegerii recuzitei, adică în momentul fixării cadrului pe care l-ai ales drept scenă a rîsetelor copioase.

La prima vedere, Thomas Cathcart şi Daniel Klein şi-au ales foarte bine scena: un cadru simandicos de scorţoasă înfăţişare doctrinară, şi anume istoria filosofiei cu personajele ei. Ambii autori sunt suficient de deştepţi ca, studiind cîteva tomuri de istorie a filosofiei, să extragă din ele teme ce pot fi exploatate umoristic, dar şi destul de frivoli ca să lase impresia că filosofia se mărgineşte la un şir de teme insolubile în faţa cărora singura atitudine cuvenită e surîsul condescendent. Oricum, ce obţin în final este o colecţie amuzantă de glume avînd ca obiect una sau alta din constantele filosofiei: raţionamentul prin analogie, reductio ad absurdum, argumentum ad verecundiam, petitio principii, post hoc ergo propter hoc, legea noncontradicţiei, etica aplicată, argumentul ontologic etc.

Motivul invocat de autori pentru întocmirea unei astfel de antologii stă în identitatea de structură dintre ideile de tip filosofic şi anecdotele de tip umorist. Cu alte cuvinte, dacă dăm la o parte aparenţa facilă a bancurilor, dedesubt vom afla o schemă logică pe care o vom regăsi în alcătuirea marilor probleme filosofice. Cum s-ar spune, bufonii şi gînditorii sunt mult mai apropiaţi decît bănuiesc, căci poantele primilor şi speculaţiile celorlalţi se ridică pe aceleaşi premise logice, ceea ce înseamnă că între un om care glumeşte şi unul care gîndeşte, deosebirea ţine de temperament şi de grad de detaşare. Filosoful se identifică cu problema, chinuindu-se şi făcînd figura unui răstignit pe crucea nuanţelor teoretice, în vreme ce glumeţul ia distanţă, acoperind problema de ridicol şi reducînd-o la un joc de cuvinte. În ambele cazuri, rezultatul e acelaşi, căci problema rămîne nerezolvată, atît a doar că, în loc de amărăciunea dată de neputinţa dezlegării ei, te alegi cu o hohotire sarcastică de bufon satisfăcut.

Toate anecdotele din carte, pretind autorii, au un sîmbure filosofic, de unde şi numele de filosdotică, pe care îl dau antologiei de faţă. „Structura şi suculenţa unei anecdote pe de o parte şi structura şi suculenţa unui concept filosofic pe de alta au la bază acelaşi material; ambele «gîdilă» mintea în mod similar. Motivul este simplu: filosofia şi anecdotele au izvorît dintr-un impuls identic - acela de a ne buimăci modul în care percepem lucrurile, de a întoarce lumea cu susul în jos şi a scoate la lumină adevărurile ascunse, adesea stînjenitoare, despre viaţă. Ceea ce un filosof numeşte revelaţie pentru un glumeţ e doar o poantă." (p. 8)

Cu o asemenea viziune, autorilor nu le rămîne decît să depisteze tiparele logice din care iau naştere bancurile, căutînd apoi exemple de corespondenţă între un anumit gen de poante şi un anumit gen de probleme speculative. În final vom avea o istorie a filosofiei în variantă bufă, adică o colecţie de glume care ilustrează structura gîndirii speculative. Se înţelege, volumul te pune într-o încurcătură de principiu, căci, deşi amuzantă prin dulceaţa bancurilor, ea e deprimantă prin portretul pe care îl face filosofilor: nişte încrîncenate cîrtiţe săpînd la baza unor probleme fără soluţie. Pe scurt, o atmosferă de deriziune învăluie personajele, întărindu-ţi convingerea că umorul, cînd e aplicat fără discernămînt, are efect deconcertant.

Cea mai firească reacţie la dispoziţia maliţioasă a celor doi autori este o dispoziţie identică: nu le iei în serios ideile şi tratezi cartea în termenii cuveniţi umorului afişat în ea, etichetînd-o drept o broşură facilă scrisă de două spirite iremediabil frivole, foarte nimerită să fie citită în tren sau în orice alt loc unde, fără o atmosferă de divertisment lesnicios, timpul trece mai greu. Un detaliu ce ţine de istoria cărţii este că, după ce autorii au fost refuzaţi de patruzeci de edituri, ea a fost acceptată în final de una, devenind în scurt timp un bestseller tradus în douăzeci de limbi. Din nou, succesul e pe măsuraă pîrghiilor de reclamă declanşate, şi nu pe potriva detaliilor de valoare invocate.

Dacă trecem peste micimea de amuzament a cărţii să ne oprim asupra problemei puse de autori - dacă aşadar facem ceea ce ei nu fac cu ideile filosofice, adică să le ia în serios - merită să ne întrebăm dacă anecdotele şi dilemele au aceeaşi natură şi acelaşi rost. Cred că autorii săvîrşesc trei echivalenţe ilicite. Prima este că iau tactica discursivă a filosofilor - şi anume contrarierea bunului-simţ prin formularea unor paradoxuri ce ajungă să fie privite ca scop în sine - drept metodă de scoatere la lumină a adevărurilor delicate, cînd de fapt cultivarea contradicţiilor nu e decît o tehnică de atragere a atenţiei, iar nu o reţetă de descoperire a nuanţelor subtile. Buimăcirea simţului comun e o formă de captatio, o tresărire a cochetăriei stilistice ce nu are legătură cu intuiţiile gînditorului. Aşa cum sînt oameni care, atunci cînd spun un banc, nu au nici un haz, tot aşa există filosofi care, atunci cînd scriu, nu au sare şi piper, aruncîndu-şi cu lopata şiragurile de fraze moarte. Şi unii şi alţi suferă de o lipsă de sevă histrionică, dar în nici un caz de profunzime. A spune că poanta unui banc are acelaşi rang ca revelaţia unui filosof înseamnă să amesteci planurile, confundînd arta punerii în scenă cu mesajul adus de ea.

A doua confuzie ţine de degradarea filosofiei la treapta unei discipline care macină la nesfîrşit chichiţe logice, vrăjindu-i pe oameni prin ingenioase asocieri de concepte. Un fel de moară pisînd grăunţe abstracte pentru minţile lipsite de har artistic. În realitate, varianta în care filosofia se îndeletniceşte cu dileme logice şi cu jocuri de limbă reprezintă stadiul deplorabil al declinului ei. Apetenţa pentru contradicţii şi obsesia pentru calambururi e semn de degenerescenţă cronică, iar filosofii nu nasc aporii decît atunci cînd mintea lor nu mai poate surprinde nici o nuanţă insolită.

În fine, a treia confuzie priveşte starea de spirit a filosofiei, care e cu totul alta decît cea cerută de lumea bancurilor inteligente. Filosoful trebuie să aibă un ochi contemplativ cu deschidere spre tainele lumii, iar nu o umoare cabotină pusă pe brodit scenarii umoristice. Riguros vorbind, marii filosofi nu numai că nu stîrnesc deloc rîsul, dar te înfioară pînă la acel prag de emoţie cînd simţi că, prin scrisul lor, o altă dimensiune a lumii îţi vizitează înţelegerea. E presimţirea unui mister, e adulmecarea unei adîncimi, şi nu vînturarea unor glumiţe care risipesc o tensiune şi evită un conflict. Un gînditor jovial e o raritate patologică, căci elementul care dictează dispoziţia filosofilor e de ordin iraţional şi sumbru. În schimb, în cartea lui Thomas Cathcart şi Daniel Klein, înfiorarea e lipsă, iar băşcălia ea la ea acasă. Cu trei bancuri pe seama lui Kant şi două aluzii maliţioase la gîndirea lui Nietzsche nu poţi spera să scrii o carte de substanţă ideatică. În schimb, poţi spera să scoţi o antologie cu care să înseninezi fruntea cîtorva blazaţi care, în timpul deplasării cu trenul, trebuie să-şi umple şi ei timpul cu ceva.

Mecanismul unei poante hilare nu e logic, ci psihologic. Glumele reuşite sunt cele care încalcă o interdicţie, iar nu cele care surprind o contradicţie. E nevoie de cenzură ideologică sau psihologică ca un banc să reprezinte acel gen de supapă care stîrneşte explozii de rîs. În schimb, cu un raţionament defectuos şi cu o greşeală de logică nu faci pe nimeni să rîdă, decît poate pe jucătorii de şah. Rîsul, adevăratul rîs, cere alte condiţii de apariţie decît schemele logice. Tocmai de aceea între poanta unui banc şi revelaţia unui filozof nu e nici o asemănare. Nu ingeniozitatea raţională sporeşte savoarea bancului, ci piedica constrîngătoare pe care trebuie s-o încalce. Dacă farmecul bancurilor ar ţine de un calapod raţional, atunci efectul lor ar fi minim. Numai că bancurile cer predilecţie temperamentală şi nu inteligenţă nativă. Tocmai de aceea nemţii fac filosofie şi nu spun bancuri, şi tocmai de aceea cei doi autori, Thomas Cathcart şi Daniel Klein, spun bancuri şi nu fac filosofie.

Există un singur gen de anecdote care depăşeşte nivelul bancurilor şi intră în categoria textelor filosofice: povestioarele cu tîlc de inspiraţie orientală, care pot fi privite ca bijuterii cuprinzînd o înţelepciune ce poate fi convertită în limbaj filosofic. Numai că autorii noştri nu se apleacă asupra lor. Există doar două pagini în carte unde este atinsă problema lor (pp. 119-120, despre koan-ul zen). Dacă ele ar fi fost multiplicate pînă la numărul de pagini cîte cuprinde catea, atunci am fi avut de-a face cu un volum cu miez. Aşa însă, spectacolul e deprimant. O antologie de poante în care filosofia e luată ca pretext, autorii emanînd un iritant aer de superioritate băşcălioasă. O carte haioasă scrisă de doi şmecheri, atît şi nimic mai mult.