Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Horia Bernea, tânărul… de Petre Tănăsoaica

În penultimul week-end, ultimul din toamna care sa dus, Bucureştiul era asediat de ploaie şi vânt, făcând aproape imposibilă înaintarea pe unul sau altul dintre culoarele sale.

Mi-am imaginat că trebuie să fiu nebun să ajung pe o vreme ca asta la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Palatul Parlamentului, să-l văd pe Horia Bernea. Şi am mai crezut că sunt singurul care o face şi că poate muzeul este chiar închis, din lipsă de vizitatori, că oricine vrea să se întâlnească cu Horia Bernea poate da o căutare pe net, că aici se poate întâmpla întâlnirea totală, cu toate demersurile sale plastice, cu toţi comentatorii săi. Deşi adjectivele ridicate la gradul absolut îmi creează un disconfort inexplicabil, care mă trimite pe marginea inutilităţii vreunui gând anume, Horia Bernea, cel pe care l-am găsit la muzeu, mi-a dat de lucru preţ de o săptămână şi mai bine, până la scrierea rândurilor de faţă, prin excepţionala sa înfăţişare de acum. Ideea expoziţiei nu a fost în nici un caz o retrospectivă, fie ea şi tematică, ci a cronometrat într-un flux logic concepte şi gânduri plastice, de tinereţe, evoluţia lor până spre apogeul creaţiei artistului. De la prima până la ultima lucrare, este imposibil să nu simţi presiunea dogmatică a deceniilor 7 şi 8 ale secolului trecut, iar pe de altă parte efortul artistului de a se elibera construind viziuni plastice, menite să lege o tradiţie pregnantă de un viitor incert. Tânărului plastician din deceniile despre care vorbim îi stă bine în postura de experimentator inspirat, care eliberează detaliile sub controlul unei raţiuni aproape matematice, prinzând din zbor soluţia ecuaţiilor pe care îşi propune să le rezolve. Se vede că este foarte aproape de şcolile sale, că anii de studii matematice şi cele de arhitectură şi-au pus amprenta pe personalitatea sa, i-au dat o anume rigoare, care îi permit să filozofeze pur în limitele în care înţelege să se aşeze. E şi un anume soi de visare, o retragere din faţa realităţii într-un punct din care ea poate fi văzută fără contururi inutile, cum se întâmplă în hărţi sau în ironicele grafice (ne permitem această observaţie din perspectiva unui timp consumat aproape paralel cu cel al artistului!), dar care lasă să se înţeleagă efortul unei imaginaţii plastice fascinată de idee. Mi-a venit în gând un vers al lui Nichita Stănescu, „Ea era mai frumoasă decât umbra unei idei”, ce m-a însoţit de la un capăt la altul al timpului petrecut cu Horia Bernea şi apoi mi-a încolţit ideea că Platon nu avea întru totul dreptate să-i scoată pe artişti în afara jocului social, atâta vreme cât efortul întâlnirii cu realitatea imaginată decodifică procesele laborioase ale gândirii umane. Undeva, într-un studiu apărut la Editura Meridiane (13 pictori români contemporani), Alexandra Titu, scriind despre Horia Bernea, aminteşte, într-un fel pe contrasens faţă de afirmaţia pe care am făcut-o mai sus, că ideile picturalităţii lui Horia Bernea sunt înregistrate la rece, chiar dacă firele de iarbă sunt acolo (în lucrările sale, n.n.) dar, parcă, sunt departe de frenezia verde de a fi iarbă, de care vorbeşte Nichita Stănescu. Până la urmă, orice concept are în sine justificată o anume imponderabilitate, care denotă ruptura cu realitatea din care a plecat, iar efortul de reîntregire este şi inutil şi imposibil câtă vreme scopul a fost ieşirea din ea. Instaurarea altei realităţi, decât cea prin care trecem obişnuit, nu înseamnă în definitiv fuga de ea, ci doar o altă citire. De acest fel de citire se preocupă Horia Bernea, pentru că tinereţea sa se ambiţionează să descopere asta.

Lucrările, asamblate în discursul de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, sunt însoţite în paralel de o serie de carnete şi schiţe, ca şi când ele ar trebui explicate într-un fel de lecţie, pentru cine ştie să le citească, dar mai ales pentru cine vrea să înveţe drumul spre plăcerea de a privi. Am făcut acest exerciţiu, de a reconstitui parcursul de la desen la lucrarea finală şi am descoperit că Horia Bernea exersa cu o vivacitate debordantă, că uneori inspiraţia îl scotea din cadru, lucru pe care îl recunoaşte el însuşi când notează undeva, pe o schiţă anume, că nu a ajuns unde trebuie. Uneori, ca şi când n-ar vrea să plece prea mult din concret, reproduce pe pânză desenul aflat în caiete ori schiţe, autocitându-se subtil în spaţiul convenţional al tabloului. Mecanismul elaborării plastice se descifrează astfel cu uşurinţă, devine citeţ şi surprinzător pentru privitor, ca un exerciţiu matematic, laborios finalizat şi gata să dea satisfacţie celui care l-a parcurs. Pe traseu, în alt loc, imaginile din atelier ale artistului decriptează şi ele fabuloasa întâlnire cu efortul pe care-l produce arta. Ca un zeu tânăr, Horia Bernea din acei ani îşi distribuie imaginile pentru o posteritate care ar putea să-l înţeleagă mai bine. Undeva împătureşte o umbrelă sau o despătureşte, în fapt, vom afla ceva mai încolo, probează (dacă puteam spune aşa) funcţionalitatea unei idei care se vizualizează apoi în celebrii Prapori. Şi, iarăşi, ne întoarcem la caietele sale de note, la scrisul nervos, rapid, să nu scape ceea ce ar trebui să se întoarcă pe pânză sub forma acelor culori zburătoare pe care leam putea regăsi în ţesăturile tradiţionale româneşti. Exemplarele din prapori, expuse aici, au ceva din câmpiile care zboară halucinant, printr-un amestec, propus cu acribie, de culori ce se ţes natural, deşi exerciţiul se subînţelege cu precizie.

Scriam la începutul acestui text despre şcolile pe care le-a parcurs Horia Bernea. Cei doi ani de matematici şi apoi încă doi ani de arhitectură şiau pus pregnant amprenta pe tinereţea sa. Regăsim lucrări care amintesc de paradisul pierdut, luând forma unor grădini, schematizate labirintic la început, aproape fără efort, pentru ca mai apoi elemente concrete, precum o coloană, un zid năpădit de glicină sau înconjurat de viţă de vie sălbatică să reaşeze melancolia unde îi este locul, ca într-o sărbătoare a reamintirii. L-am suspectat pe Horia Bernea de lipsă de ironie, dar, cu riscul de a mă repeta, ce pot fi acele grafice sau autoportretele sale, decât o perspectivă ironică asupra timpului însuşi din acea vreme, dar şi a sa? Liniile frânte crispează chipul artistului într-o disperată nevoie de recunoaştere, de regăsire a frumuseţii pe care o întâlnim în fotografii. Această discrepanţă, dacă nu e tulburătoare, e în orice caz o expresie a unei nevoi imperative de a ieşi din acea realitate. Îl regăsim mai aşezat şi într-un fel împăcat cu sine, în dealurile… de după tinereţe. Am descoperit, însă, pe net o lucrare, un deal privit dintr-o perspectivă aproape matematică. Un om obişnuit nu vede altceva într-un deal decât un deal, adică o ridicătură de pământ acoperită de iarbă ori copaci. Horia Bernea vede însă arhitectura sa, linii care se intersectează, care construiesc înălţimea, care sunt suportul acelui verde lăsat să mediteze şi să aştepte întâlnirea cu cerul mic de deasupra.

Nu ştiu dacă la apariţia acestui text expoziţia mai este deschisă, dar cred că oricine ar putea face un exerciţiu de reconstituire al evoluţiei unui mare artist, care ar putea fi recitit, abia acum, în integralitatea operei sale. Şi, deşi m-am abţinut de la remarca pe care, totuşi, o fac aici, în finalul acestui text, Horia Bernea ar fi putut fi luat şi acasă, dacă organizatorii, sponsorii s-ar fi preocupat să însoţească expoziţia măcar de un pliant-catalog şi nu de meschina foaie de hârtie pe care am primit-o la intrare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara