Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
I.L. Caragiale, un hedonist în labirint de Mircea A. Diaconu


Protejată de situarea sa ambiguă, deopotrivă înăuntru şi în afară, privirea lui Caragiale, este a unui hedonist: materia îi apare ca un spectacol fascinant - şi nu înspăimîntător - de forme, ipostaze, culori, un spectacol al faptelor greu de aşezat în modele raţionale sau raţionabile. Totul se desfăşoară ca într-un gen de echilibristică sofisticată în care nici un fel de interpretare nu e decisiv motivată. Or, pe Caragiale nu-l alienează o astfel de indecizie şi nici desfăşurarea labirintică de spaţii. Un epicureu nu găseşte aici decît prilejul uimirii: viaţa însăşi e un spectacol şi Caragiale e atras ca de o flacără de taina ei, de abisul ,construcţiilor" care sfarmă orice aşteptare şi logica bunului simţ. Paradoxul şi surpriza, duse pînă la absurd, cu consecinţa de-realizării concretului, sînt construite de Caragiale în virtutea repetării unei ecuaţii descifrate de el în lumea reală. Fascinat de lume, vrea, la rîndu-i, să poată uimi. Şi o face ca şi cum faptele de genul acesta nu ar fi nişte excepţii, situaţii margine şi periferice, ci exemplare.

Să nu uităm că volumul de Note şi schiţe din 1892 debutează cu textul În Nirvana. Or, iată aici, în Eminescu, într-un zig-zag la care Caragiale a fost în permanenţă sensibil, imaginea monadică a lumii: ,Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată frumoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!". De nu va fi fiind acesta mai degrabă un autoportret, nu-i nici o îndoială că, în cazul particular care-l tulbură, Caragiale identifică ceva din legea de nepătruns a vieţii. O sumă de paradoxuri - chiar şi cu interstiţiile retorice de care nu se poarte elibera - şi consecinţa unei ,voinţe oarbe de a fi": ,În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă - cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub Ťteiul sfîntť, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această natură iritabilă de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi".

De altfel, textul imediat următor al volumului (Ironie) aşează viaţa poetului în aceiaşi termeni. Avid de detalii pe care le articulează cu voluptate într-o construcţie, Caragiale e neutru sub aspect moral. Oricum, îndurerarea lasă loc unei teribile forţe admirative care are ca obiect atît lumea, cît şi propria-i forţă constructivă. Asemenea situaţii, paradoxale, asemenea unei rupturi în firesc, (pre)tind să condenseze miezul lumii, altfel inaccesibil. Poate tocmai de aceea Caragiale alege periferia (de nu cumva este ales de ea) drept spaţiu al explorărilor sale. Aici, în margine, funcţionarul are mai acut sentimentul neantului, pe care-l trăieşte instinctiv, chiar dacă lumea căreia îi aparţine se află într-o mişcare ascendentă. E un fel de a spune că periferia nu ucide, ci întemeiază.

Aşadar, viaţa ca o maşinărie, ca succesiune de fapte paradoxale, ca mecanism secret în care graniţa dintre hazard şi destin - sau fatalitate - este mai mult decît fragilă. E ca şi cum totul s-ar desfăşura după un plan, pentru a fi, în acelaşi timp, o nesfîrşită improvizaţie. Ciudat cum el transferă asupra realului o observaţie făcută explicit asupra artei. Ce este arta? O spune Caragiale în O conferenţă: ,încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc". Or, în lume, Caragiale vede aceeaşi ,gratuitate": identitatea ei, fără vreun înţeles; singuru-i rost, bucuria. Oricum, căderea în materie oferă prilejul unui sens, fie el şi de grad secund. Se-ntreabă într-un loc Caragiale: ,Dar e oare un mijloc mai puternic ca să scăpăm de toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet, decît divina muzică? - vagă şi vastă ca şi lumea, ca şi această nepătrunsă şi fără înţeles decît înţelesul cel mare şi singurul - armonia?" (Un artist). Armonia, sigiliu al vieţii intrate în tiparul unui mecanism, pe care Caragiale încearcă nu o dată să-l înţeleagă şi să-l exploreze, cu ,nava" ficţiunii. De data aceasta, nu e nici umbră de cinism la mijloc, ci doar o fascinaţie îndurerată: ,Cînd era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat: regulatorul, care avea de la început în aliajul său un punt ţicnit, s-a frînt în toiul mişcării: Ťorganele erau sfărîmate şi maestrul nebunť!". Finalmente, ,moartea - ea a desăvîrşit opera nebuniei".

Insulară în mijloc unor ironii care glisează uşor în gravitate, afirmaţia referitoare la armonie sugerează măcar existenţa şi-n lume, nu numai în operă, a unei rigori de ordin ,subtextual". O astfel de rigoare, devenită sens, e singura care justifică, printr-o transcendenţă care nu are, propriu-zis, nimic transcendent, existenţa şi care, mai mult, o şi poate salva. E, oricum, formulată aici ipoteza unei ecuaţii, ale cărei necunoscute sînt lumea şi arta. Adică, aglomerarea de forme şi sensul. Ce le uneşte este structura lor care nu exclude vagul, ca dat fundamental ce explică fascinaţia. De n-ar fi el şi de n-ar fi fundamentul edificat în fascinaţie (nu în vreun alt fel de utilitarism), lumea ar fi cu adevărat plictisitoare. Aşa, rămasă în permanenţă în stadiul ipoteticului, desfăşurîndu-se ca actualizări accidentale, dînd impresia fatalităţii, ea lasă măcar impresia contribuţiei, chiar şi fără nici un fel de deliberare, a individului. În treacăt fie zis, cum să ne explicăm altfel amestecul ciudat - firesc să-i mire pe mulţi - dintre pasiunile muzicale ale lui Caragiale şi voluptatea coborîrii în elementar. În Berlin, concertele din Beethoven şi icrele, ca să vorbim metonimic, sînt obsesii complementare. Ambele dau seamă despre nevoi elementare. Sau poate că lucrurile stau întrucîtva diferit: deoparte lumea, care-i satisface nevoia de a percepe materia cu simţurile; de cealaltă, arhitectura unui sens şi iluzia articulării ei după legi neştiute?

Poate că şi în sensul acesta, nu numai în acela al ezitării între ironie şi gravitate ori între retorică şi stil, ,schiţa" cu care se deschide volumul de Notiţe şi fragmente literare este elocventă. Între două poveţe? instituie spaţiul ezitării tocmai ca pe o nişă în care sinele se poate manifesta liber. O nişă a creativităţii, atît în planul limitat lingvistic al jocurilor de cuvinte şi calambururilor, cît şi în acela al lumii pe care cuvintele o întemeiază. De fapt, în treacăt fie zis, nu există nici o ruptură aici, ci numai o diferenţă de intensitate. Este ceea ce explică întrucîtva replica finală a povestitorului din Broasca minunată (după Mark Twain). Atras într-un vertij de ,ficţiuni", el replică: ,- Ei, tată Simion, ia mai scuteşte-mă pe ziua de azi măcar de vaca ciută. Ce vrei, să-ţi înghit toate min? unile într-o zi? Mai păstrează-mi şi p-altă dată". Saltul de la minciuni la minuni e, astfel, nu doar dovada unui gratuit joc de cuvinte, ci şi dovada nevoii de a rămîne încă în ambiguitate, chiar citind totul în cheie ironică. E ca şi cum teritoriile acestea ale invenţiei n-ar trebui nicicum denunţate ca false.

Să revenim, însă, la poveţele celor ,doi consilieri intimi": ,Îi cunosc bine pe amîndoi, mai bine de cum mă cunosc ei pe mine. Eu sînt sigur de caracterul lor; ei nu se pot niciodată bizui pe al meu. De cîte ori nu i-am amăgit, urmînd, cu toată povaţa stăruitoare a unuia - pe care mă prefăceam că o ascult cu tot interesul - îndemnul celuilalt. Dar e şi vina lor: unul mă trage la dreapta, altul la stînga; cînd unul îmi zice da, altul îmi zice ba, aşa că eu, sau trebuie să stau pe loc, aşteptînd în zadar o împăcare a lor imposibilă, sau trebuie numaidecît să urmez pe unul, şi astfel să contrariez pe celălalt. Însă ce e regretabil pentru mine e că totdeauna, după ce am urmat pe unul departe pe o cărare, cînd mă uit înapoi, mă căiesc, că n-am urmat povaţa celuilalt".

Refuz să citesc astfel de texte de parcă ar fi programatice. Nu văd în ele nici alegorii de un anume didacticism. Totuşi, sînt tentat să văd în cei doi consilieri, pe lîngă tot felul de zig-zag-uri structurale, şi ruptura (ruptura ca dependenţă complementară) dintre lume şi sens, dintre pitorescul vieţii şi armonia unei înţelegeri monadice. Este echilibrul, fragil, într-adevăr, în care se înscrie un hedonist. De fapt, tocmai fragilitatea dă forţă, aici, echilibrului. La drept vorbind, dincolo de prologul acesta cumva didactic, Între două poveţe? chiar este o schiţă despre fragilitate: Nina, poate întruchiparea unui Mefisto cu aer de nimfetă, delicată şi stranie, provocatoare şi graţioasă, cochetă şi dominatoare prin ezitare, azi doar un abur de tristeţe coborît prin paginile de început şi de sfîrşit în uşoară ironie. Să mai spună cineva că I.L. Caragiale nu va fi ştiut să prindă în expresie meandrele fine ale sufletului feminin! Şi aici, însă, ironia - semn al diabolicului - pentru a evita sentimentalismul; pentru a rămîne, fie şi ca într-o iluzie, în afară. Ba chiar trimiterea la satanism nu-i altceva decît un artificiu. Fireşte că tot pentru a atenua din efect, Caragiale apelează la rama celor doi sfetnici de taină.

Altfel, de reţinut convingerea, cu caracter deopotrivă autoreferenţial, că ,un drăcuşor se poate strecura prin cea mai îngustă crăpătură". Căci, de va fi să vorbim despre demonismul lui Caragiale, al lui şi abia apoi al lumii create, atunci va trebui să invocăm tocmai această opţiune a sa pentru ezitare, pentru periferia ca loc al ezitării, pentru acele nişe prin care nici o realitate nu se instituţionalizează pentru a depăşi stadiul aproximării. Chiar şi aici, Nina rămîne un vis. A pătrunde prin astfel de crăpături înseamnă a explora în ipotetic. Or, ipoteticul, creat cu fineţe prin procedee de sofisticată inginerie textuală, uneori prea la vedere, este chiar teritoriul scrisului caragialean unde totul e posibil ca şi cum nimic nu ar fi real. Şi asta, nu-i aşa?, într-un spaţiu al explorării realului! Ipoteticul, ca manifestare a unor nesfîrşite posibilităţi de a fi ale fiinţei şi ca permanentă sursă de interpretare a lumii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara