Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Curs practic de cenzură literară:
Şi ei! de Livius Ciocarlie


DE IDEOLOGIE nu se mai făcea paradă nici în documente. Altfel stăteau lucrurile cu românii. Virtuţile lor trebuia exaltate. E drept, nu ţi se cerea, avea cine s-o facă. De pildă, actuali reprezentanţi ai noştri în parlamentul de la Strasboug. Nouă nu ne revenea decât să nu ne amestecăm şi, bineînţeles, să nu dăm pe faţă, chiar dacă referindu-ne numai la noi înşine, intelectualii, şi căutând o explicaţie. Nu avea cum să rămână: Soarta noastră, într-o cultură mereu reîncepută, este să facem rabat de la adevăr, să trecem cu vederea ce este precar, cum îi treci copilului, ca să nu-l descurajezi. Criteriul european de judecată l-a introdus, măcar în spirit, Maiorescu, însă rămâne un ideal abstract fiindcă, istoria obligându-ne, am început din nou să ne menajăm. Nu suntem europeni, între altele, fiindcă nu suntem profesionişti. Cei mai buni alternează evoluţii superioare nivelului mediu european cu bruşte căderi sub nivel. Nu te lasă inima să dai la iveală ce este şubred în ce facem noi.

În urma unei călătorii, evocam, nu pricep de ce suprimată, Iugoslavia lui Tito fiind o ţară „vecină şi prietenă", euforia din Croaţia. Cu totul altceva era, şi aici înţeleg, să te referi la nostalgia Imperiului, „a anilor o mie nouă sute". Anii 1900 au rămas, Imperiul a dispărut. Cred totuşi că unele aluzii la mirajul exercitat de Kakania asupra noastră, a bănăţenilor, au persistat. În nici un caz n-am fost tratat cu ostilitatea de care a avut parte, în anii din urmă, grupul de studii „A treia Europă". La centru, a izbucnit certitudinea că se voia reînvierea vremurilor apuse, smulgându-i-se ţărişoarei partea ei de vest. Cum eu mai şi continuam să locuiesc pe Aurel Popovici, stradă patronată de promotorul păgubos al Austriei mari, am băgat capul la cutie, simţindu-mă ca cei din adăposturile antiaeriene pe vreme de bombardament.

Întrecându-mă cu gluma, îmi exprimam disponibilitatea de a trăi într-o ţară mare, ca America. Barem de ar fi fost adevărat! Mai aproape de sentimentul meu autentic, nu şi pardonabil, eram când, în urma altei burse, travestită în invitaţie onorabilă din partea unei universităţi, dar oferită de o organizaţie ostilă regimurilor de democraţie populară, când, deci, căzut în stenahorie, bombăneam: ...nu-mi doresc mai mult să trăiesc acolo (în Allemania) decât îmi doresc să trăiesc aici (subînţeles: în socialism). De-a binelea morbid, dar şi reprezentant al omului precar, eram mai pregătit să mă odihnesc în tâmpenie. Determinam şi locaţia (nu m-am lăsat cucerit de modă; folosesc cuvântul în sensul lui propriu de „determinare a poziţiei unei nave"): sub un pod. Asta, la capătul unei expuneri de motive - dintre care nu lipsea, subiacentă, vanitatea ulcerată - introduse ca de obicei de câteva fraze ale bătrânului Fritz. Acesta scrisese că atunci când facem un pas neprevăzut prietenii ne dezaprobă, ne dispreţuiesc, ne cred nebuni şi ne devin ostili. Comentam: În măsura în care nu se înşală, şi bănuiesc că nu, ce mi se întâmplă este în mod caracteristic diferit. Au trecut aproape doi ani de când am hotărât să-mi scriu cartea şi altceva nimic. (Dacă se admite că tot ce am scris de atunci încoace, inclusiv aparentele eseuri despre Valéry şi Cioran, e parte a unei singure cărţi, m-am ţinut de cuvânt.) Ce încerc să fac i-a interesat pe prieteni şi pe intimi foarte puţin. I-a interesat oarecum renunţarea la ce făcusem. Toţi au văzut într-asta un capriciu, câţiva au fost iritaţi, unii erau siguri că nu va dura mult şi între timp subiectul a fost clasat. Reacţia lor slabă nu mă miră; o prevăzusem. N-am fost niciodată obiect de preocupare, nici măcar pentru cine îmi atribuie merite şi calităţi. Trec prin lume ca un slab curent de aer rece. Din când în când şi pentru scurtă vreme, unii îl simt ca pe o plăcută răcoare. Senzaţia nu durează, se schimbă repede în indiferenţă. Conştient tot timpul de ce se întâmplă, nu sunt mirat deloc. Nu reproşez nimănui nimic, nimeni n-are vină. Însă am un sentiment de neplăcută jenă, ca şi cum aş fi infirm sau anormal. De aceea şi tind, din ce în ce mai mult, să mă fac neobservat. Retrăgându-mă, s-au rărit până aproape de dispariţie momentele groteşti când încercam să atrag atenţia. A rămas numai gândul la vremea, prezumtiv încă lungă, cât va trebui să fiu, cumva, încă activ. Şi observ ce bine mă potrivesc în socialism. Numai aici pot să fac faţă şi să fiu un ins destul de obişnuit. Deosebirea dintre mine şi mulţimea celor care trăiesc asemănător e totuşi mare. Ei, majoritatea, în condiţii schimbate (cuvintele astea, despre o posibilă schimbare, trebuie să-l ii speriat rău pe Mugur) şi-ar descoperi resurse (profet am fost!), iar alţii ar fi de-a dreptul alienaţi (nici aceştia nu lipsesc). Originalitatea mea constă dintr-o stare mediană, foarte rară. Nu pot fi bun de mai nimic, dar nici nebun nu pot să fiu. O lume activă n-ar şti ce să facă cu mine (aş zice că m-am descurcat). Unde să mă interneze, cum să mă suprime. M-ar lăsa, poate, să zac sub un pod (jurii, colegii de onoare, Premiu Naţional.)

Ideea era că amicii ar fi trebuit să organizeze un congres ori măcar un simpozion, o masă rotundă, ceva, ca să întoarcă pe toate feţele impactul deciziei mele de a nu mai fi critic literar, cam aşa cum atunci când Corina, campioană la matematică, anunţase că va urma literele, profesorii din cancelarie fuseseră pe punctul de a ne convoca pentru a ne preveni că ne lăsăm fata să-şi strice viaţa într-o meserie de doi bani, până ce unul exclamase: „Ce să le spunem, că şi ei!..."