Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ianuarie de Gabriela Ursachi

Dacă e adevărat ce spune Ioana Pârvulescu în Alfabetul doamnelor, anume că aşa cum haina face pe om şi numele poate "crea" o femeie, atunci erotica lui Leonid Dimov se adaptează perfect ideii. O ştie chiar el, o vede prin ochii "magiştrilor" urcaţi pe papainoage, într-o înaltă sală gotică: "Cît li se pare de ardentă / Litera numelor de fete; / Egrete din insuli de mentă, / Isolda, Pentesileea, Grete..." Născut la Ismail, la 11 ianuarie 1926 şi trecut dincolo de hotarul lui "habar n-am" cu douăzeci de ani în urmă, L. Dimov încîntă încă prin "sărbătorile de gală" ale unui limbaj livresc ce înşiră pictograme ("la mijloc între desen şi scriere") lucrate pe materialul atît de inconsistent şi diafan al visului. Simţindu-se în largul său voyerist într-un ambient proustian, Á l'ombre des jeunes filles en fleur, Dimov nu trece nici el cu vederea farmecul tinereţii fără bătrîneţe. Într-un poem intitulat Ospeţie, un personaj aflat "într-o dimineaţă cu ceai şi papuci" se trezeşte cu o turmă de fete "sulugece de paşale şi mameluci" care îi bat grăbite la uşă. "Fetele veneau dinspre sud, din Corint, / Trecuseră Dunărea pe biciclete de argint". Dar anii trec şi bărbatul începe să simtă vîrsta, iar amanta lui cea tînără îşi face un rost în viaţă apoi, firesc, îmbătrîneşte la rîndu-i şi moare. "Numai fetele, fecioare şi iubeţe, / rămîneau la fel. Pîrîiau de tinereţe". Într-un final, aşa cum au venit vor şi pleca: "Furişate în curte, fetele din Corint / încălecară pe bicicletele de argint / fulgerînd din pulpele o clipă dezvelite". Ochiul avid de frăgezimi răzbate "prin curţi şi văzdoage" unde priveşte "cum dorm eleve în iatace, / cu pulpe plăpînde de chihlimbare". Elevă este şi "nimfeta Niceta" lui Kogălniceanu din Iluzii pierdute ... Un întăi amor care, în Alfabetul doamnelor trece drept cap de serie pentru copile şi copiliţe, "fete înfiorate de aripi de zburători". Din această speţă pare a fi şi Lili, o elevă nu tocmai silitoare din poemul dimovian Lili şi densitatea, care ştie însă a se dezbrăca lent, ordonat şi cu metodă pe un acoperiş fierbinte, sub ochii "arşi de reverii" al voyeurului de lucarnă. La vederea delicatei împreunări a uliului violet cu Lili (scenă amintind izbitor de Leda lui Michelangelo) privitorul-estet trece de la contemplare la empatie: "Simt cum îi frige tabla spatele, / pulpele, coastele, coatele ...". Să fie, totuşi, Lili o ingenuă ca Florica din Zburătorul lui Heliade Rădulescu, cuprinsă de neînţelese chinuri ce-i aduc "vineţele" pe sîn şi îi smulg confesiuni delirante : "Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc" sau, mai degrabă, o cochetă cu temperament aguichant trecută deja, generic, în rîndul curtezanelor ? Numele ei poate fi derivat, deopotrivă, de la "liliachiu" (lila), care la Dimov reprezintă însuşi misterul, de la "lilial", căci graţia şi gingăşia crinului sporesc strălucirea pielii ei albe ori, în funcţie de alegerea ipostazei, de la Lilith, demonul-femeie din tradiţia cabalistică. O altă nimfetă cu statut incert din poemele lui Dimov este Jeny, un nume banal scos în evidenţă prin y-ul din coadă. Dacă astăzi o atare ortografiere apare desuetă, dacă nu chiar vulgară, în interbelic făcea furori. Iată, în acelaşi Alfabet ..., o întreagă teorie despre numele la modă ale epocii amintite, prin vocea unui bărbat din romanul Femei de M. Sebastian, nemulţumit de atît de inexpresivul (oare?) Maria : "Înţelegi, zicea el înciudat, toate femeile din jurul nostru se numesc normal (sublinierea autoarei). Uite Bébé Stoian. Uite Anny. Toată lumea, în sfîrşit: Lulu, Lily, Ritta, Gaby ... Numai tu ... numai tu ... Maria, ce nume de provincie!". Revenind la Jeny, e greu a nu ne întreba dacă prin experienţa ei din "groapa pătrată", unde trăieşte împreună cu "cei patru sergenţi dezertori", stă sub semnul lui Eros (iubire înaripată) sau al lui Pteros (iubire care te sileşte să prinzi aripi), căci scenele erotice în care este angrenată "palida fecioară Jeny" sînt de-a dreptul urmuziene, cu echivocul concupiscenţei eşuat în absurd. După ce-şi vopseau puştile în liliachiu, cătanele "clătinate de dragoste şi ispită / se duceau la Jeny care le dădea voie să-i lingă, / doi cîte doi, talpa stîngă". Dar poate cea mai atipică figură feminină din poemele lui Dimov este jucătoarea de tenis Clotilda. Deşi poartă un nume romantic, evocat de Eminescu în Scrisoarea II, cînd studentul ameţit "de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii" scrie pe margine de caiet "versuri dulci, de pildă / Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă", eroina lui Dimov este puternică ("masivă"), "uşor saşie", dar total dezinhibată. Cu înclinaţii mai degrabă spre vir decît spre femina, Clotilda preia iniţiativa şi îl seduce pe melancolicul "vîrcolac albastru". În Cină cu Marina, numele propriu conduce spre delicii culinare culese din adîncuri marine. Stînd de o parte şi de alta a unei mese imense, în faţa celor doi sînt etalate cele mai ciudate feluri de mîncare : "Meduzele roze gătite cu cimbru, / Cu fructe de mare pe spată de zimbru, / În sos ecumenic, anguile cu tic, / Calmari îngropaţi, violet, în aspic". Dacă dragostea e "altă ţară", Le pays du tendre, Leonid Dimov nu este străin de acele scrieri în care, ca la Bruno Schulz, "bolborosesc mai multe alfabete", y compris un subtil "alfabet al doamnelor".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara