Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Iconodulie şi festivism de Pavel Şuşară



Dacă înainte de 1990 sărbătorile oficiale erau întîmpinate stereotip cu expoziţii foto-documentare şi cu scheme grafice ale succeselor în producţie din ultima perioadă, după 1990 exact acelaşi comportament a fost dirijat către marile sărbători creştine la care s-a primit, pe neaşteptate, slobozenie. Dintre acestea, aşa cum era şi de aşteptat, Crăciunul şi Paştele ocupă un loc privilegiat şi dezvoltă un ceremonial cu totul ieşit din comun. În mod reflex, în preajma lor se mobilizează o amplă recuzită etno-simbolică şi tot ceea ce este considerat tipic din punctul de vedere al mesajului şi al expresiei îmbracă instantaneu haină festivă şi primeşte o înaltă acreditare culturală. Cum în această perioadă, printr-un miracol al astronomiei, întreaga suflare creştinească, indiferent de confesiune, a sărbătorit simultan nu mai puţin miraculoasa Înviere a Mîntuitorului, şi interesul organizatorilor noştri de expoziţii s-a făcut părtaş la acest minunat eveniment şi şi-a îndreptat interesul către mesajul pascal şi către formele culturalo-simbolice ale acestuia. Consecinţa unui astfel de interes legitim este o mică expoziţie de icoane, şi nu numai, deschisă, cu multă parcimonie, într-o sală mai dosnică a Galeriilor Etaj 3/4, spaţiu patronat de Ministerul Culturii - mai nou şi al Cultelor -, prin Oficiul Naţional de Expoziţii. Că această expoziţie este una circumstanţială şi conformistă, fără o pregătire prea insistentă şi fără o cercetare prea elaborată, se poate observa din prima clipă. Plasată în contextul interesului contemporan pentru formele simbolico-artistice religioase, producţia de icoane are, în sine, dar şi în ambientul expoziţional propriu-zis, un statut destul de bizar. Ea este pe jumătate un act gratuit şi laicizat, un stereotip iconografic şi atît, asimilat mai degrabă creaţiei plastice în general, pe jumătate o încercare ingenuă (dar şi niţel interesată) de comunicare cu lumea neîntinată a reprezentărilor religioase. În afara unei specializări stricte şi a unui program spiritual sever, aşa cum era altădată producţia de icoane, ceea ce se expune acum intră mai curînd într-o categorie de subproducţie artizanală şi în condiţia estetică a surogatului de tipul artă naivă de expresie populară. Cu precădere icoanele pe sticlă, în cea mai mare parte absolut irelevante din punct de vedere artistic, imposibil de localizat stilistic altfel decît prin mimetismul greoi faţă de precedentele istorice (Nicula, Gherla, Făgăraş, Braşov) chiar mizează explicit pe o ingenuitate nu o dată şarjată pînă la ostentaţie, în vreme ce icoanele pe lemn au mai curînd năzuinţe canonice şi exigenţe de atelier specializat. Dar dincolo de aceste caracteristici imediate este greu de stabilit cît mai este icoană în aparenţa şi în substanţa acestor produse care aspiră mai curînd la o valorificare imediată în spaţiul public (sală de expoziţie sau magazin de suveniruri) decît la o funcţie simbolică şi la o corespunzătoare utilitate liturgică. Iar faptul că printre semnatarii acestor icoane, un fel de creatori anonimi care acceptă ca pe o fatalitate a lumii de astăzi căderea în particular şi degradarea prin identitate, figurează şi cîţiva autori consacraţi de pictură naivă şi profană, cum ar fi Pavelescu de pildă, spune destul de mult despre contextul estetico-moralo-spiritual în care mai funcţionează acum acest străvechi şi misterios amestec dintre meşteşug, penitenţă şi devoţiune. De altfel, expoziţia nici nu este în mod strict una de icoane, ci o demonstraţie mai largă de vigilenţă festivă închinată iconografiei şi obiceiurilor pascale în general, pentru că alături de scenele canonice ale răstignirii, ale coborîrii de pe cruce, ale punerii în mormînt etc. sînt şi lucrări de pictură populară şi naivă pur şi simplu, în a căror construcţie hieratica postbizantină este înlocuită cu naraţia hazoasă despre sărbătoare, miel, cîine, biserică şi popă, prezenţe în primul rînd anecdotice şi groteşti şi într-o mult mai mică măsură receptacule pentru lumina dumnezeirii şi buni conductori pentru voltajul înalt al trăirii mistice. Cît de necesare mai sînt astăzi aceste expoziţii şi cîte şanse are o instituţie serioasă ca Ministerul Culturii - mai nou şi al Cultelor - să le păstorească fără a cădea, fatalmente, în derizoriu, sînt întrebări cu care n-ar trebui, poate, să ne tulburăm tihna tocmai acum. În aşteptarea răspunsului care, iată, a şi venit, problema esenţială rămîne aceea de a nu face, totuşi, pînă şi din sărbătorile noastre legitime, aşa cum am fost învăţaţi decenii bune la orele de dirigenţie şi la marea şcoală de estetică naţională, pe numele ei Cîntarea României, pretexte pentru un nou conformism!