Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Ideea totalităţii de Cornelia Ştefănescu


Cum de a ajuns Paşadia "să se năpustească în desfrâu"? El, cel foarte credincios sieşi pentru orizontul de cultură, întins amplu peste istorii. De unde i se trage lui Pantazi patima de a speria Bucureştii cu desfrâul şi risipa lui? El, căruia viaţa nu i-a împiedicat niciodată visul, ci i-a deschis zămislitor drum către el. Pe ce tăiş de provenienţe se sprijină spiţa bufoneriei "cu prăbuşire în noroi", a lui Pirgu? El, mereu iscat să se menţină într-o vâltoare ofensatoare de memorii ori de rostuiri prezente. Cum de şi-a pierdut Pena Corcoduşa minţile din iubire? Ea, care nu cunoscuse până la întâlnirea dintre "floarea de maidan" cu "Făt frumosul" în fiinţa căruia s-au îmbinat "strălucirile a două cununi împărăteşti", decât istoriile de amor ale lumii ei, în care mişună derbedei, femei pierdute şi vardişti. De unde farsa existenţială a cucoanei Masinca Drânceanu, creată parcă anume a absorbi Bucureştii începutului de secol XX, şi a Smarandei, străbunica lui Pantazi, reînviind cu solemnitate de ritual reveria epocii când văzuse de mai multe ori pe Napoleon I şi îi vorbise o dată, când dansase pe vremea Congresului, la Viena, cu împăratul Alexandru şi cu Metternich, când primise omagiile lui Chateaubriand şi ale lui Byron, în Italia.
Aceasta este enigma electrizantă a personajelor romanului Craii de Curtea-Veche, scriere a lui Mateiu Caragiale considerată de E. Lovinescu în Memorii, a concentra sub semnul unicităţii, arta scriitorului. Aceeaşi, despre care într-un dialog cu F. Aderca, Ion Barbu o declară "o preferinţă peste proza românească, în lumina Fraţilor Karamazov".
Mă voi constrânge să urmăresc doar mişcarea acestor personaje, în lumea creată de Mateiu Caragiale, cu nobleţea imprimată caricatural vulgarului, sordidului, subteranului, insolitului suferinţei şi a morţii, întrucât nu mai este demult un şoc al revelaţiei faptul că opera aceasta reprezintă în adevărul ei cel mai intim un sistem de vase comunicante. "Legătura ombilicală", de mai multe ori destăinuită în Studiul introductiv de Barbu Cioculescu, de "faptul banal" de a fi recunoscut în personajul liricii mateine, pe autorul său. "Asemănarea tipologică" detectabilă în personaje, confidentul din Remember, ucenicul din Craii de Curtea-Veche, pornirea fiecăruia pe panta confidenţelor, de la Paşadia şi Pantazi la Conu Rache din Sub pecetea tainei, imaginile versurilor transmise uimitor de original prozei. Straturile de filtrare ale sensibilităţii imaginii: imaginea din oglindă, răsfrângere a spaţiului exterior; din ochi, răsfrângere a sufletului; din ferestre şi din portrete, prin tot ce aduc în plus ca interes faţă de obârşia cuiva, Aubrey de Vere, din Remember, printre multe alte exemple.

Grandios automistificată este întreaga mişcare a personajelor. Paşadia străbate oraşul, cu trăsura la pas după el; Pantazi are grijă să i se păstreze masa de la birtul franţuzesc, "cu sfinţenie" şi numai în colţul cel mai îndepărtat. Hipertrofiatul prezumţios, Gore Pirgu, plănuindu-şi căpătuială prin însurătoare, ori supremaţia faţă de ceilalţi, recurgând la retorica lui 'nveninat frivolă, îşi construieşte alaiurile întoarcerilor acasă, pe măsura perspectivei sale valorice, voit apăsate de batjocură, umilire şi ricanare: flaşnete, urşi, căluşari, paparude. Pe targă, pe saca, pe dric. O văduvă, şi după şaptezeci şi doi de ani de singurătate, continuă să pună pe masă tacâmuri alese, întotdeauna douăsprezece, credincioasă "până la habotnicie" prejudecăţilor nobiliare în care s-a încăpăţânat să se păstreze. Sau la care nu se gândise că ar putea renunţa.
Personajele se reinventează pe sine şi se legitimează la vitalitatea propriilor îndrăzneli. Deşi îndărătul acestor creaturi grave, burleşti, absurde, sublime, vulgare, odioase, stă mereu ceva ingenuu, rezultat din sugestii, aluzii, alunecări, disimulări, între ironie şi ambiguitate. În acest univers restrâns, bănuit de crime, de brutalităţi, cruzimi, de superficialitate sau de joc sadic cu moartea, cu suferinţa, cu deruta, dincolo de infinita posibilitate a scriitorului de a crea stări şi situaţii, ceva legat de ceremonie, de rit de o frumuseţe răscolitoare, creşte sentimentul unei crize a valorilor umane. Totul într-o rafinată vitalitate de poezie, prin capacitatea cuvintelor de a crea universuri, de a transpune fascinaţia purităţii pierdute, de unde nevoia de evadare, de refulare, de însingurare. Una din trăsăturile caracteristice ale personajelor fiind aceea de a-şi căuta singurătatea. Mateiu Caragiale posedă arta de a traduce realul dincolo de clişee.
În extraordinara ediţie concepută de Barbu Cioculescu "reproducând" ediţia Opere (1936) a lui Perpessicius, care - la rândul său - a beneficiat de exemplarul din 1929 revăzut de autor, se împletesc mulţimea cunoştinţelor cu valoarea interpretărilor şi a trimiterilor la tot ce este mai important în biblioteci frecventate de el. Că este o cultură multiplu acumulată stau mărturie trimiterile făcute cu dezinvoltură, din care nu lipseşte setea de concreteţe. Notele de confruntare cu lecturile lui Perpessicius, cu cele ale comentariilor directe pe pagina textului mateian ale lui Şerban Cioculescu. Trimiterile la paginile publicaţiilor frecventate, la orice contribuie la creşterea ediţiei din valori. Barbu Cioculescu se simte implicat de o viaţă acestei ediţii. Nevoia lui de perfecţiune îi alimentează entuziasmul intelectual. El face să fie simţită emoţia descoperirii documentelor, informaţiilor, în orice comentariu, atât cum preia noţiunile narative cunoscute, dar cum le şi trece prin receptacolul său personal.
Ca editor, Barbu Cioculescu, îşi respectă ideea totalităţii, literatură şi orice, ca adevărate vase comunicante, fac să respire opera: Jurnal, agende, studii heraldice, note istorice, antume şi postume, corespondenţa emanată de la scriitor, acte şi documente, Note şi variante, dosar critic şi Bibliografie.

O îndelungată dimensiune a cunoaşterii, în cele mai variate domenii, străbate această punere în scenă a ediţiei. Barbu Cioculescu organizează şi disciplinează informaţia. Cuprinderea lui este atât de mare, încât s-ar putea crede că întreaga lume ajunge să fie implicată în demersul său, numit adesea de el "ritual critic" sau "distanţări critice". Relaţia cu bunicul matern al poetului Constant Tonegaru cu o ficţiune pătrunsă şi 'n corespondenţă; gafa lui Pirgu de a duce cuţitul în gură, care îi aminteşte de dineul abatelui Cosson din Roşu şi negru; o Iñes de Castro, sugestiv legată prin viaţă de personajul lui Camoes din Luciada, dar şi de Henri de Montherlant, ca autor al unei piese de teatru, invocând personalitatea infantei ucise. Fina tehnică a relaţiilor priveşte deopotrivă biografia operei şi aceea a creatorului ei.
Barbu Cioculescu ştie că textele mateiene sunt complexe. Ceea ce îl îndreptăţeşte să demonstreze prin întreaga sa politică editorială, că sunt necesari ani de studiu, de căutări, spre a fi depistate toate semnificaţiile. De aceea, felul de a scrie al lui Barbu Cioculescu vine din adâncul lucrurilor. Să ne gândim doar la felul cum comentează adâncirea în ceremonial a lui Mateiu Caragiale şi axarea lui pe valori. De felul cum propune în Remember ideea că în această povestire "se moare dar nu se trăieşte", atingând ariile de acţiune şi de introspecţie ale textului.
Ideea de scrupul al editorului este de remarcat la atenţia de a nu reproduce în ediţie Sonet valah, fiind publicat sub pseudonim într-un concurs de sonete şi suferind intervenţii din partea celui care l-a folosit. Ideii de scrupul îi corespunde orice corespunde contribuţiei editoriale, printre altele, şi faptul că demonstrează ceea ce este dificil în artă, "comunicabilitatea imaginii singulare a unei creaţii".
Mateiu Caragiale, Opere, Ediţie, studiu introductiv, note, variante şi comentarii de Barbu Cioculescu. Prefaţă de Eugen Simion, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara