Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Identificare de Ada Brumaru


,,Înainte de toate, pentru mine, este Opera!"

W.A. Mozart, 17 august 1782



La ceasul de solemnitate când a bătut, mai ieri, gongul aniversării Operei Naţionale s-a întâmplat să stau departe de festivitatea înfiripată din recomandările prezentului. La acest ceas am ridicat cortina mea acoperitoare peste câteva decenii din veacul care s-a încheiat.

Aveam 9 ani când un unchi, bariton la el acasă, m-a luat binişor de mână şi m-a dus la Operă. Aceasta este singura mea amintire de pe atunci care şi-a păstrat în flou-ul imaginilor pierdute conturul vizibil: ca o fotografie. Văd scena îndepărtată; văd un plan static. Unul singur. Dar ştiu cine cânta în Bărbierul din Sevilla: Figaro se numea Alexiu Rosina era Margareta Metaxa, Almaviva ' Viorel Chicideanu, Don Basilio... ei da! era chiar George Niculescu Basu. Rossini m-a capturat, m-a distrat, mi-a inoculat febra unor vise sonore care vor sfârşi odată cu mine. Nu exagerez când afirm că acea seară m-a aşezat pe o axă, adică pe o dreaptă orientată, pe care nu am părăsit-o niciodată. Primii ani ai melomaniei mele au fost fideli, aproape în totalitate, operei. Abia mai târziu am devenit un ascultător cinstit al muzicilor (suportabile!) de tot felul. Dar curând după proba iniţiatică, la care alăturasem ascultarea necontenită a trei titluri din disc (Simfonia V de Beethoven, Concertul pentru pian şi orchestră, în re minor de Mozart, şi Barcarola de Chopin), singurele în visteria unui patefon cu manivelă, am început să vreau la operă. În fiecare zi. Şi mă duceam. La micul teatru 'Regina Maria', pe cheiul Dâmboviţei. Locuiam alături, pe strada Antim şi îmi era uşor să ajung acolo la ora 4 după-amiază. Aşa începeau spectacolele. Era război, camuflaj, familiei mele nu-i prea ardea de bucurii, dar nu a existat împotrivire. Ne dădea drumul domnul Patelli (cum s-o fi scriind?), cerber binevoitor la intrare. Eram un grup de copii şi adolescenţi maniaci care răbdau statul în picioare ore la rând ca pe o chermeză. Se cânta în limba română, aşa că fiecare dintre noi ar fi putut să ocupe ' la nevoie ' cuşca sufleurului. Prindeam orice sunet 'pe alături'; orice vorbă improvizată, aşteptam săgeata do-ului natural (precum microbiştii un gol într-un match de fotbal. Venea, sigur, mai des!). Să fi avut minunaţii cântăreţi de pe atunci atâta dicţiune încât am învăţat, cu text, aproape tot repertoriul? Era bun, cuprinzător, de 'nivel european'. Chiar aşa! Îi cunoşteam pe toţi artiştii (atenţiune, ei erau zilnic şi în sală, alături de noi, atunci când alte echipe înfruntau scena; patimă profesionistă care nu mai există!), le ştiam gesturile, le simţeam dispoziţia îi comentam în fiecare pauză: le capturam umorile, rigorile, fixurile, strategiile, pulsul sănătos ('te simţi bine când cânţi bine!') sau aritmiile spirituale, tehnice, de unde se trăgea ameţeala spectacolelor.

Un enorm fond de timiditate m-a împiedicat să vorbesc vreodată cu vreunul din ei. Voi regreta întotdeauna că nu i-am spus lui Şerban Tassian cât de mult l-am admirat. Arta lui incomparabilă mi-a fost şi a rămas model inalienabil. (Nu numai mie).

Am văzut, am auzit... de câte ori! Boema de aur. 'Privesc abisul în care mii de coşuri ne fumegă Parisul', aşa începea Dinu Bădescu una din cele mai pucciniene arii-portret. În decorul mansardei îngheţate îl asculta Mimi: Valentina Creţoiu. Venea imediat şi cristalul pur din vocea ei: Ai mei îmi spun Mimi, Al meu nume e Lucia. Fragilitatea romanţioasă a unui text vetust (după Henri Murger) era structură firavă a unei sintaxe muzicale a cărei originalitate nu avea pentru noi nici un sens estetic. De unde să fi ştiut atunci că Puccini nu-şi uita niciodată modelele: pe Mozart, pe Verdi, pe Wagner! Pe fiecare din aceştia îi iubeam fără explicaţii. Important era felul în care încheia Tassian (pictorul Marcello) actul II din Boema, impulsul acelui gest ţâşnit cu care îşi arunca în aer bereta odată cu valul dulce vibrat al glasului: O... tinereţe, tinereţe plină de avânt! Tot din mansarda în care murea Mimi îşi aduna Colline haina bătrână prin buzunarele căreia trecuseră toţi filozofii şi poeţii. Încerca să o vândă. Două minute de muzică gravă, unul din marile roluri ale lui Nicolae Secăreanu... pe lângă Boris sau, mai târziu Tirezias, orbul care 'vede'.

A fost şi un 'Bărbier de aur' cu glasul unic pe mapamond al lui Nicolae Herlea, cu vocalizele argintate şi picăturile de picanterie ale Magdei Ianculescu, cu lirica plurivalent inteligentă a lui Valentin Teodorian, humorul sec, senzaţional al lui Constantin Gabor. Au fost, au fost seri de aur, seri de argint, seri de catifea; seri de tragedie ' seri de bufonerie.

Cu artişti cântăreţi cum a avut Opera română şi mult după 1953 când s-a inaugurat clădirea pe care o avem şi astăzi, cu toţi aceia pe care iubindu-i îi jignesc nepomenind numele lor, deşi au stat şi pe afişele Scalei sau la Met opera era artă dramatică, simfonie, muzică de cameră, roman, nuvelă, cinema. Fantezia lui Woody Allen în 'Trandafirul roşu din Cairo' (scurgerea vieţii de pe ecran în sala de cinematograf), mi s-a părut peste ani o metaforă formidabilă pentru o stare de spirit pe care o trăisem la operă. Anulasem convenţia amorului pe melodie, a ironiei pe tril, a furiei pe cabaletta, a complotului în cadenţe de marş, a muribundului care cânta lung 'adio', a poporului jeluind sau hohotind 'la rampă' în cascade de armonii. Confruntarea dintre scenă şi spectator, oricât am considera-o firească, este convenţie asumată: şi la teatru. Muzica o poate neutraliza.

Şi aşa ajungem şi la Mozart. La el semnificaţiile trec dincolo de litera scrisă a libretului. Mozart transformă neverosimilul în realitate posibilă, superficialul în putere a omului de a crede că viaţa poate fi şi frumoasă, dacă speră în justiţia binelui, facilitatea în glumă sănătoasă. Nu a creat niciodată din afara subiectelor alese, nu a fost comentatorul lor ci, de zeci de ori, eroul discursului dramatic 'Cum se poate spune că Mozart a compus 'Don Giovanni' ' îi declara Goethe lui Eckermann. O 'compoziţie' ca şi cum ar fi o bucată de prăjitură sau de biscuit... spiritul demonic al geniului său îl domina în asemenea măsură, încât era obligat să execute ceea ce acesta îi impunea'. S-a apropiat şi de tipul latin cel mai străin firii sale, transformând pe eternul seducător 'într-un Werther german'... Gândul acesta nu mai este al lui Goethe: semnificativ este însă că el a fulgerat imaginaţia cuiva care nu era nimeni. Referinţe încrucişate ' muzica le permite.

Încerc să rămân fidelă gândului meu iniţial faţă de care creionul o poate lua razna. La Opera din Bucureşti am învăţat imediat 'Răpirea din Serai, 'Nunta lui Figaro', mai târziu 'Don Giovanni', 'Flautul fermecat'. Mozart şi nu numai el ne arată, cum timbrul vocilor umane este mărturisire de caracter şi personalitate. Dramaturgie. De aici transferul deliciului de a iscodi timbralitatea, conflictul, în lumea sonorităţilor instrumentale. În simfonia comedie sau dramă. Hayden, Mozart Beethoven. De la Operă la Ateneul Român axa este aceeaşi linie dreaptă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara