Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Imaginea-şoc şi horoscopul personal de Ioana Pârvulescu

Un tânăr supraveghează casa în care a dispărut femeia pe care o iubeşte. Intră în magazinul de vizavi, care se întâmplă să fie unul de pantofi şi se preface că vrea să-şi cumpere o pereche de mocasini. În timp ce îndrăgostitul e cu privirile pe sus, vânzătorul de pantofi i se ghemuieşte la picioare, i le pipăie, stabileşte dintr-un foc defectele, dimensiunile şi remediile acestei porţiuni din întregul lui client. Tot restul e ignorat. Problema capitală este pentru el dacă bărbatul poartă 43 sau 43 1/2. Abia la plecare, când plăteşte pantofii pe care până la urmă i-a cumpărat, tânărul îşi dă seama că vânzătorul e orb. În orbirea lui însă, vede foarte bine partea care-l interesează dintr-un om, şi anume piciorul. S-ar putea spune, arghezian, că nu alege omul după cap, ci după picior.
Scena, decupată dintr-o carte pe care am tradus-o recent, e emblematică pentru ceea ce ni se întâmplă la cele mai multe din zecile sau sutele de întâlniri cotidiene. Orbi la întreg, vedem totuşi ceva din omul cu care ne intersectăm câteva secunde. Numai că fiecare vede altceva, în funcţie de interesele, sensibilitatea, mintea sau felul lui de a fi. E ca şi cum, aflaţi în continuă metamorfoză, ca aluatul, ne-am remodela la iuţeală şi ne-am arăta alte contururi, în funcţie de interlocutor. Imaginea-şoc nu înseamnă să ai cocoaşă de dromader sau colţi de vampir: este acea imagine care iese în faţă din sutele de imagini care ne alcătuiesc şi cea care-l loveşte cel mai mult pe interlocutor.

Desigur, pentru contemporanii literaţi ai unui scriitor şi, pe de altă parte, pentru contemporanii lui portari, poliţişti sau funcţionari, imaginea-şoc arată altfel. În timp ce primii văd înfăţişarea omului făcută din cărţi sau, mai bine zis, cărţile de pe faţa omului, ca-ntr-un tablou de Arcimboldo, ceilalţi văd, nu fără dreptate de alfel, o modestie proprie oamenilor care, citind mult despre alţii, ştiu că nu sunt ei centrul universului. În genere aceştia bat la uşă - şi anume discret, ceea ce reprezintă o primă stricare a imaginii: portarii sau funcţionarii nu sunt impresionaţi decât atunci când le intră furtunos pe uşă însuşi buricul pământului.
G. Călinescu povesteşte, într-o "cronică a mizantropului" din 1933, o scenă de gen, comică pentru oricine, numai pentru cel în cauză nu. Într-o vizită la un birou oarecare, apar întâi problemele cu "uşierii", instituţie desfiinţată azi, dar înlocuită cu succes de secretari, bodyguarzi sau alţii eiusdem farinae: "Prin contactul lor zilnic cu mărimile şi prin faptul că pot împiedica pe alţii să intre, ei capătă o morgă specială, datorită sentimentului de a fi cei mai apropiaţi colaboratori ai miniştrilor. Fie că persoana mea nu inspiră încredere, fie că nu pot produce nici un titlu din acelea care intimidează pe portari, sunt întotdeauna întâmpinat cu brutaltate: - Ce pofteşti?" După ce reuşeşte să treacă de uşier şi ajunge, cu aceleaşi opintiri, la biroul în dosul căruia se află funcţionarul căutat, mizantropul Călinescu trăieşte o scenă cu rădăcini bine înfipte în eterna viaţă administrativă a oricăruia dintre noi. Iată războiul rece dintre domnul Călinescu şi un domn funcţionar oarecare, cufundat în nişte socoteli: "Mă aşez în faţa lui. D. Ionescu mă presimte aproape, dar ostentativ înteţeşte adunările. Mă ţine aşa clipe de eternitate, apoi deodată lasă creionul jos. Tresar, crezând că mi se va adresa mie. Dar d. Ionescu, pervers, trece pe lângă mine ca pe lângă aer gol şi iese din odaie. După un sfert de ceas se întoarce şi se aşază din nou la masă, reluându-şi adunările". Motivul acestor torturi subtile, care-l făceau şi pe Cioran să aibă nopţi de insomnie înaintea oricărui contact cu instituţiile oficiale este, la Călinescu, nenorocirea de a avea "prea dezvoltat simţul de demnitate proprie şi să aparţin unei naţii unde acest articol sufletesc nu circulă deloc". Altfel spus, de a nu avea acel ceva care sare în ochi şi-i impresionează pe funcţionari.
Nu mă îndoiesc că unul din motivele pentru care Călinescu nu era luat în seamă la intrarea într-o instituţie publică era şi lipsa automobilului. Şi astăzi, ochii portarilor de la ministere, de la hoteluri sau ai băieţilor care parchează maşinile au proprietatea de a şterge din peisaj omul. În loc să vadă omul din maşină, ei evaluează dintr-o ochire omul-maşină, un hibrid în care greutate are carcasa, iar viaţa dinăuntru devine un neînsemnat accesoriu. Imaginea-şoc e pentru ei pur exterioară. Nu e, de altfel, o noutate. În lungile secole în care transportul se făcea cu cai şi trăsuri, animalul, "echipajul" şi livreaua vizitiului erau cele care stabileau rangul, aşadar adâncimea plecăciunii. Recuzita de azi, nouă, n-a modificat totuşi vechile obiceiuri.
De-a lungul unei singure zile, schimbările noastre de imagine pot fi la fel de grave ca-n kafkiana metamorfoză a lui Gregor Samsa. Tu, acelaşi, poţi fi slab pentru unii sau gras pentru alţii, tânăr sau bătrân sau nici-tânăr-nici-bătrân, poţi fi numai podoabă capilară (simpatica mea coafeză îmi comentează mereu doamnele care apar la televiziune din acest unic punct de vedere şi-mi sugerează cum ar trebui să-şi schimbe imaginea) sau numai cravată sau numai inel. Poţi creşte maşină sau scădea om sau te poţi reduce la dimensiunile unui card bancar. Poţi fi un nasture rupt sau o carte. Poţi fi numai şi numai un zâmbet plăcut sau un rânjet, ca pisica din Cheshire care o face pe Alice să remarce că pisică fără zâmbet a mai văzut, dar zâmbet fără pisică nu. De fapt, vedem mai des decât s-ar crede zâmbete fără omul aferent.

Dincolo de toate astea se mai află însă o imagine-şoc. Poate cea mai şocantă dintre toate. Este imaginea noastră formată din cuvinte şi pe care o văd mai mulţi decât s-ar crede. Sunt oameni care arată minunat, dar când deschid gura parcă-ţi fac un duş rece. Sunt oameni neînsemnaţi ca înfăţişare, dar când deschid gura te învăluie în frumuseţe. Metafora "parcă ţi-a ieşit un porumbel din gură" trimite direct la picturile din biserici, unde duhul sfânt e reprezentat în chip de porumbel şi arată cât de plastice şi de puternice sunt imaginile de cuvinte pe care le purtăm în noi.
Trup şi suflet ar trebui cultivate simultan, ca la greci. Bodybuilding-ul ar trebui însoţit de un soulbuilding pentru muşchii sufleteşti atrofiaţi de viaţa de azi, de sedentarismul interior. De ce să nu recunosc: mi se întâmplă uneori să nu văd cocoaşa sau ridurile, în schimb cocoaşa din cuvinte mă sperie întotdeauna, iar frumuseţea din cuvinte mă seduce. Nu e vorba aici neapărat de bunii vorbitori (demagogii vorbesc excelent!), ci de cei care înţeleg şi preţuiesc cuvântul (ceea ce demagogii nu fac: îl terfelesc în fel şi chip).
Mi se pare că imaginea de cuvinte înşală mai puţin decât altele şi poate fi trucată mai greu. Dacă ai o oarecare experienţă, găseşti în cuvinte totul: cei şapte ani de-acasă, sinceritatea, ipocrizia (care le distor­sionează ca o oglindă de bâlci), timiditatea, inteligen­ţa, bunătatea, ambiţia excesivă, relaţia cu tine a celui care-ţi vorbeşte, aşadar toată gama de sentimente omeneşti, chiar oboseala, boala, tristeţile şi bucuriile nemărturisite, răul şi binele. Ba chiar mai mult: în cuvinte e trecutul omului şi viitorul lui. Nu în palmă, în cafea sau în stele, ci în cuvinte se poate ghici destinul fiecăruia dintre noi. Din când în când ar trebui să privim şi spre constelaţiile din cerul nostru interior.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara