Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
imposibila recuperare de Nicolae Manolescu

 Al. T. Stamatiad, Poezii alese, Editura Aius, Craiova, 2017, 196 pag.

orice s-ar spune, există şi poeţi irecuperabili. Printre cei din urmă comentatori ai poeziilor (patru cărţi publicate între 1910 şi 1942) ale lui Al. T. Stamatiad (1885-1956), Mihai Zamfir vorbeşte de Eternitatea ratată a poetului, într-un articol din România literară. Cea mai recentă tentativă recuperatoare se datorează lui Ştefan Bolea, alcătuitorul unei ediţii de Poezii alese (Editura Aius, Craiova, 2017), prima din ultimii cincizeci de ani, însoţită de o prefaţă, o cronologie şi un dosar critic. Destul de moderată în aprecieri, prefaţa descrie etapele operei lui Stamatiad (tot patru, câte volumele de poezii) şi, totodată, formulele poetice pe care Ştefan Bolea le consideră valabile pentru fiecare etapă. Dosarul critic e selectiv, redus la comentariile referitoare la versuri. Cum omul Stamatiad pare să fi fost indiscutabil mai interesant şi mai original decât poetul, era bine să fie menţionate unele pagini de amintiri sau portrete, de la Figurinele lui Anton Holban la evocarea lui Alexandru George, şi poate şi altele care îmi scapă.

Titlul articolului lui Mihai Zamfir sugerează cel mai bine situaţia specială în timp a operei lui Stamatiad, şi anume, bogat şi exagerat comentată între războaie, ignorată, cu unele excepţii, după cel de al Doilea, şi cu totul după 1989, timp în care n-a apărut nicio altă ediţie în afara celei a lui Ştefan Bolea. Începând din anii 1920, au scris despre poet, cu mai mari sau mai mici rezerve, unii chiar de mai multe ori, Iorga, Lovinescu, Vianu, Călinescu, Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, adică toată floarea cea vestită a criticii literare a epocii. Şi, pe lângă corifei, numeroşi alţi contemporani. În afara celor şase nume din care reţine câte un scurt pasaj, dosarul lui Ştefan Bolea lasă la o parte foarte puţine contribuţii relevante postbelice: în locul lui I. Rotaru sau Aureliu Goci, reproduşi cu generozitate, sunt de părere că ar fi meritat să fie prezenţi Mircea Scarlat sau D. Micu, unul cu o Istorie a poeziei, celălalt, cu două ample studii despre poezia primei jumătăţi a secolului XX. Chiar şi aşa, decalajul critic dintre epoci este bătător la ochi.

Cam tot ce s-a spus esenţial despre poezia lui Stamatiad s-a spus între războaie: macedonskianismul, romantismul, falsul simbolism, grandilocvenţa şi retorismul, cultul sublim al Poeziei şi restul. Iată-l pe Iorga în 1934: „Poezia d-lui Stamatiad va rămâne credincioasă vechii formule macedonskiene mai mult decât unei alipiri la noua poezie franceză simbolistă”. Sau Lovinescu în 1924: „Deşi , cu porfire, agate, turcoaze, topaze, colonade, tuberoze şi alte câteva accesorii scoase azi din uz, se deosebeşte de materialul sămănătorist şi constituie o faţadă modernistă, în realitate, retorică, romantică, această poezie într-un joc psihologic violent, dar elementar şi se realizează într-un material verbal aparent sonor şi chiar grandilocvent, deşi, de fapt, sumar şi convenţional, şi pe un fond decorativ somptuos...”. Nici Călinescu nu e cine ştie ce sever, după cum consideră prefaţatorul. Călinescu contestă baudelairianismul, amintit de alţii, poate pentru că Stamatiad a tradus mult şi insipid din marele poet francez. Preţuirea lui Stamatiad scade vertiginos după moartea lui, apărând mai cu seamă rezerve. După 1989, nimic.

Am recitit eu însumi poeziile şi am constatat că prima impresie, când l-am menţionat doar cu numele printre poeţii simbolişti irelevanţi, a rămas aceeaşi. (Impresia data de pe vremea Antologiei poeziei moderne, în care nu l-am selectat pe Stamatiad.) E poate nedrept să afirm că acest sublim trâmbiţaş (volumul lui de debut se intitula Trâmbiţe de aur) al cultului poeziei nu mai este lizibil astăzi, decât cel mult ca un cultivator al seminţelor poetice ale altor confraţi. În acest sens, l-aş adăuga pe lunga listă de poeţi români şi străini, cărora Stamatiad le era îndatorat, pe Bacovia. E curios că numele poetului Plumbului nu apare niciodată invocat, nici chiar de către Mihail Dragomirescu, îndrăgostit de o „adevărată capodoperă”, cum consideră el însuşi „pastelul” Noapte (de fapt, În noapte): „E noapte şi plouă afară/ Şi plouă şi-n sufletul meu,/ Pereţii-mi sugrumă odaia,/ Ca plumbul mi-e sufletul greu.” În fine, de ce oare Psalmii şi Rugăciunile din volumul Pe drumul Damascului nu fac niciodată obiect de analiză ca exemplu de poezie religioasă, contemporană cu a lui Arghezi? Nu de aceeaşi valoare, fireşte.

Efortul lui Ştefan Bolea e demn de luat în seamă, dar, din nefericire, poezia lui Al.T. Stamatiad nu este recuperabilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara