Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
INFERNUL lui Dante Alighieri într-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu



După ce au traversat Limbul, Vergiliu şi Dante trec în al doilea cerc al Infernului, păzit de înfricoşătorul Minos. Aici îşi ispăşesc pedepsele cei ce au păcătuit prin desfrîu sau dragoste nelegiuită. După ce evocă în treacăt cîteva ilustre figuri istorice sau mitologice, fie antice (Semiramida, Didona, Cleopatra, Elena din Troia, Paris, Ahile), fie medievale (Tristan, iar spre sfîrşit cavalerul Lancelot şi regina Ginevra), Dante se opreşte asupra nefericiţilor îndrăgostiţi contemporani cu el, Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta. Femeia îşi deapănă, la rugămintea lui Dante, tragica poveste. Măritată de tânără, împotriva voinţei ei, cu un bărbat diform şi mult mai în vîrstă (Gianciotto Malatesta), Francesca avea să cadă în păcat cu tînărul şi chipeşul ei cumnat, Paolo Malatesta. Surprinşi de Gianciotto, cei doi sînt ucişi pe loc. În Infern pătimesc laolaltă, trezind profunda compasiune a lui Dante, care nu-i judecă deloc cu rigorismul medieval.
Am ales acest cînt al cincilea pentru a ilustra noua versiune românească a Infernului dantesc realizată de Răzvan Codrescu şi aflată în curs de editare.


Cîntul al cincilea

Închin cu smerenie această tălmăcire memoriei

ilustrului romanist şi dantolog MARIAN PAPAHAGI.

1 Din primul brîu ne-am strecurat în jos,
spre cel de-al doilea, ce-mprejur descreşte,
dar unde chinu-i mult mai fioros.
4 în pragul lui stă Minos şi rînjeşte;
de-a fir a păr măsoară la păcate
şi a osîndă coada şi-o-nvîrteşte.
7 Spre judecată-n faţa lui se-abate
oricare suflet învechit în rău,
iar el pe loc şi fără greş socoate
10 pe unde-şi are-acela chinul său:
de cîte ori şi-ncolăceşte coada,
atîtea trepte să se-afunde-n hău.
13 Stau dinaintea-i duhuri cu grămada
şi rîndul şi-l aşteaptă la soroc:
grăiesc, aud - şi iadu-şi soarbe prada...
16 "O, tu, ce vii spre-al chinurilor loc",
strigă, cu ochii cînd dădu de mine,
lăsîndu-şi slujba ce-o-mplinea cu foc,
19 "cum calci şi cui te-ncrezi, te uită bine:
că-i poarta largă nu te amăgi!".
Dar domnul meu: "Ce urli? A-l aţine
22 din calea care i se hărăzi,
nu-i rost, căci voia cerului se face,
care-i putere; nu mai iscodi!".
25 Prindeau de-acuma în urechi să-mi joace
cumplite zvonuri de durere-amară,
căci pe acolo plînsu-n veci nu tace.
28 M-aflam pe unde rază nu coboară
şi muget ca al mării pe furtună
văzduhul tot îl face să tresară.
31 Drăcescul iureş, ce nicicînd se-mbună,
năprasnic soarbe duhurile toate
şi le-nvîrteşte-n zbatere nebună.
34 Cînd spre ruină-acel vîrtej le-abate,
se-aude vuiet lung şi urlet mare
şi-i blestemată-a cerului dreptate.
37 înţelesei că-n groaznica vîltoare
se chinuiau acei ce judecata
au fost jertfit-o cărnii poftitoare.
40 Şi cum, cînd vine frigul greu şi zloata,
purtaţi de-arípi trec graurii în stoluri,
la fel de vînt era purtată gloata
43 în jos, în sus, de-a valma,-n rostogoluri,
şi n-au în veci temeiuri să mai spere,
nu zic răgaz, dar mai domoale-ocoluri.
46 Şi cum cocorii ţipă a durere
şi în şirag văzduhul îl apasă,
la fel venea, cu multă sfîşiere,
49 un şir de umbre duse de vîntoasă,
încît zisei: "Maestre, cine-s oare
cei greu munciţi de noaptea fioroasă?"
52 "întîia dintre-aceia despre care
doreşti să ştii", îmi zise el de-ndată,
"fu peste multe limbi crăiasă mare.
55 De pofte-a fost atît de subjugată
încît desfrîu-n lege ea l-a pus,
spre-a-şi îmblînzi obşteasca judecată.
58 Semiramida e şi-n cărţi stă spus
că se-nsoţi cu Nin; al ei regat
e-acum meleag Sultanului supus.
61 Iubind, cealaltă zilele şi-a luat,
trădîndu-şi ea bărbatul mort, Siheu;
pe Cleopatra iat-o, de păcat
64 robită; pe Elena, ce la greu
război a dus; pe marele Ahile,
cel mort luptînd cu al iubirii zeu;
67 pe Páris, pe Tristan...", dar n-am eu file
să-i scriu pe cîţi mi-i arătă anume
că de iubire-au fost răpuşi cu zile.
70 Şi auzindu-l înşirînd la nume
de cavaleri şi doamne de-altădată,
m-am tulburat, milos de-atîta lume,
73 şi-am zis: "Poete, le-aş vorbi din ceată
acelor doi ce zboară-nlănţuiţi
şi în vîltoare-aşa uşori se-arată".
76 Iar el: "îndată ce vor fi sosiţi
în preajma noastră, pe iubirea care
i-aduse-aci, tu-i roagă şi vorbiţi".
79 Abia-i zvîrli spre noi acea suflare,
că le strigai: "O, inimi chinuite,
de-i cu putinţă, spuneţi ce vă doare!".
82 Precum hulubii-arípi însufleţite
deschid şi prin văzduhuri se îmbie,
cînd dorul către cuiburi îi trimite,
85 aşa şi ei, sorbindu-mi vorba mie,
s-au fost desprins dintr-a Didonei ceată,
zorind spre noi prin norii de urgie.
88 "O, suflet bun şi nobil, ce ne cată
prin bezna grea pe noi, al căror trai
cu sînge lumea o mînji odată,
91 de nu ne-ar fi vrăjmaş cerescul crai,
noi l-am ruga-ndurare să-ţi arate,
cum milă tu de soarta noastră ai.
94 Pe toate cîte le rîvniţi aflate
le-om asculta şi le-om vorbi anume,
cît tace vîntul ce pe-aci ne bate.
97 Cetatea-n care m-am ivit pe lume
e-n ţărmul unde Padul ape-adună,
purtîndu-şi valul spre-ale mării spume.
100 Iubirea, iute-n inima cea bună,
l-a prins pe-acesta-n vraja mea deşartă,
curmată-n chip ce şi-azi nedrept îmi sună.
103 Iubirea, ce pe cel iubit nu-l iartă,
m-a prins de el c-un dor năprasnic foarte,
încît, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
106 Iubirea ne purtă spre-aceeaşi moarte:
pe cel ce ne-a ucis Caina-l paşte!".
Aceasta fu spovada tristei soarte.
109 Deci ajungînd durerea-a le-o cunoaşte,
plecîndu-mi faţa, mi-o ţinui aşa
pîn' ce Virgil grăi: "Ce gînd te paşte?".
112 Zisei atunci:"E trist a cugeta
ce gînduri dulci şi ce dorinţe-aprinse
spre chinul veşnic i-au putut mîna!".
115 Pe ei apoi privirea mea-i cuprinse:
"Francesca, plînsul mă-necă văzînd
durerea ta, iar mila mă învinse.
118 Ci spune-mi: dorul vostru cum şi cînd
a alunecat din dulcea reveríe
spre pofta ce v-a mistuit curînd?".
121 "Nu-i chin mai mare",-mi spuse dînsa mie,
"decît a fericirii amintire
întru restrişte; domnul tău o ştie!
124 Dar dacă-a noastră jalnică iubire
ţi-e voia s-o cunoşti din rădăcini,
ţi-oi da de ea, prin grai şi lacrimi, ştire...
127 Citeam odată, de-ncîntare plini,
cum Lancelot căzu iubirii pradă;
singuri eram şi de păcat străini.
130 Adeseori, ca unul să îl vadă
pe celălalt, stăteam pălind la pîndă;
c-un stih muşcarăm a iubirii nadă.
133 Pe cînd citeam cum gura surîzîndă
i-o sărută reginei cel iubit,
acesta, ce mi-e-alături şi-n osîndă,
136 mă sărută la rîndul lui vrăjit...
Un Galeot fu cartea pentru noi:
din ziua-aceea n-am mai fost citit".
139 în timp ce ea grăia de amîndoi,
cel'lalt plîngea, iar eu, prea slab să port
povara milei fără să mă-ndoi,
142 căzui cum cade corpul cînd e mort.